despre toate si despre nimic

Yu-Na Kim: viata dupa aurul olimpic

2012-02-12T22:25:00.003+02:00

The Yu-Na Kim Story

2012-02-11T23:40:00.002+02:00

45 de minute despre Yu-Na, Seul, Coreea... (desi, pe alocuri, in cheie propagandistica, documentarul e simpatic si foarte fain filmat; iar pentru un fan de patinaj si de Yu-Na, e din categoria must see).

Sheffield 2012: zile doldora de patinaj; la televizor :)

2012-01-29T21:39:00.019+02:00

Nathalie Pechalat si Fabian Bourzat. © Sean Gillis/Europe on Ice

Campionatele Europene de la Sheffield s-au încheiat azi, iar eu nu-mi amintesc vreo ediţie la care să fi fost atât de mulţumită cu rezultatele (dacă nu-mi amintesc, nu înseamnă că n-au fost, dar asta e déjà altă discuţie…): francezii Nathalie Pechalat şi Fabian Bourzat au câştigat aurul la dans, urmaţi de Ecaterina Bobrova&Dmitri Soloviev şi Elena Ilinykh&Nikita Katsalapov; aflat într-o revenire absolut spectaculoasă, Plushenko a câştigat al şaptelea titlu continental, urmat fiind de Artur Gachinski şi Florent Amodio; în lipsa Alionei şi a lui Robin, în proba de perechi au dominat Tatiana Volosozhar&Maxim Trankov, argintul a mers la Vera Bazarova&Iuri Larionov, iar bronzul la o pereche pe care n-am mai văzut-o până anul ăsta, Ksenia Stolbova si Fedor Klimov (si care nici nu ma impresioneaza in mod deosebit); la fete a câştigat Carolina Kostner, urmată de Kiira Korpi şi Elene Gedevanishvili.

Cui foloseşte recapitularea asta? Păi, în primul rând mie; deşi mă uit la patinaj încă de când comenta Cristian Ţopescu (cel mai vechi concurs de patinaj pe care mi-l amintesc cred că e de prin ’88...) am tendinţa să uit una, alta; iar blogul ăsta îmi serveşte şi ca memorie externă, auxiliară, cum zicea prietena mea Ali la un moment dat. Şi mai e ceva: încerc să nu abandonez blogul, în condiţiile în care entuziasmul meu iniţial, de după x sau y program de patinaj, se risipeşte în posturi pe facebook :). Să recuperăm, aşadar, entuziasmul...

Campionatele de la Sheffield au început prost; nu-mi plăcea nici lumina nici patinoar, nici unghiurile de filmare, nici pata de apă care se zărea într-o parte. Nu m-am împăcat nici acum cu minusurile acestei ediţii a Europenelor, dar, în rest, totul a mers brici. Am petrecut mai multe seri şi-o zi întreagă doldora de patinaj cu prietena mea Ali, recreând cumva zilele şi serile de patinaj din timpul liceului (şi zău că nu-mi închipui patinajul fără Ali) şi pregătindu-ne, într-un fel, pentru Mondialele de la Nisa, de la finalul lui martie. Când, ferice de noi, vom fi în sală şi nu vom mai asculta comentariile insipide ale Alinei Alexoi. Am râs isteric, încercând să învăţăm, într-o oră şi ceva, toate săriturile din patinaj (da, nu le ştiam, ruşine nouă) şi-am izbutit (eu) să recunosc doar Lutzul, Axelul şi Loopul (cu restul am probleme mari, dar perseverez), am mâncat plăcintă bună şi patinaj pe pâine şi-am petrecut una dintre cele mai simpatice zile din ultima vreme. Şi, da, aceasta este o odă pentru Ali; şi nu v-o împrumut pentru zile de patinaj, să fie clar :).

Eu si Ali la Torino, in fata (sau spatele) Palavelei (CM de la Torino, 2010), intr-o fotografie antologica deja, by Mariusache.

Dincolo de asta, a fost un European cu multe imagini-cheie, emoţii, gesturi care-o să-mi rămână în minte. Să luam, de pildă, bucuria sinceră a lui Plushenko din timpul programului liber şi de după; câştigase alt titlu european (al şaptelea), dar se bucura de parc-ar fi fost primul. „Sunt mândru de mine”, a spus înainte de premiere. Şi a adăugat, în felul caracteristic: „Dacă eram sănătos, patinam şi mai bine, eram şi mai bun”. Modestia nu-l prinde; pentru că modestia nu e pentru el. Vorba ceia, să fie modest cine are de ce. Nu Jenia. Care a tras cu dinţii să fie în formă maximă pentru competiţia asta, deşi se operează la un genunchi în două săptămâni. De-aici bucuria autentică; e încă, nu bun, foarte bun; şi sper că l-a văzut şi Patrick Chan. Revenirea lui a fost piesa de rezistenţă a Campionatelor Europene de la Sheffield; motivul pentru care eu o să uit şi lumina aiurea, şi filmarea aiurea, şi băltoaca aiurea. „Plushenko skated out of his skin this afternoon”, a conchis unul dintre comentatorii britanici de la Eurosport; iar eu nu pot spune ceva mai inspirat de-atât.

Din proba masculină eu o să-mi amintesc însă şi altceva: profilul lui Florent Amodio şi profilul lui Nikolai Morozov, înainte de evoluţia francezului, ultima din concurs. Ochi în ochi, palma lui Morozov pe spatele firav al lui Florent, ca un transfer de încredere. Asta, deşi Florent venea de pe 5 după programul scurt, iar Brezina se instalase lejer pe locul 3 (sperând, poate, că va scăpa de blestemul eternului loc 4 in competitia continentala sau mondiala).

Urmărit de cel mai bun antrenor pe care l-ar fi putut avea, Amodio a patinat cu zvâc, cu entuziasm, a fost sută la sută pe gheaţă şi a luat bronzul; maximul pe care-l putea obţine la ediţia asta de Europene. Şi, la afişarea notelor, l-a apucat plânsul; iar Morozov l-a luat în braţe şi l-a ridicat în sus. Ce echipă sunt oamenii ăştia doi... Şi ce echipă face, în general, Morozov cu fiecare dintre elevii săi: mi-a rămas în minte şi acum, la doi ani după, mâna lui pe mâna lui Miki Ando, la Mondialele de la Torino; câteva secunde de linişte, de pregătire, de „hai că poţi” înainte de program.

CM de patinaj artistic de la Torino, 2010. Miki Ando si Nikolai Morozov. Foto: Florentina Ţone

Iar în timpul evoluţiilor patinatorilor săi, Morozov este el însuşi un spectacol: se agită, se plimbă ca un leu în cuşcă, se lasă la nivelul mantinelei, ba se uită, ba nu se mai uită, ba îl vezi, ba nu-l mai vezi. Şi, după campionatele astea, încep să cred că ruşii mici din proba de dans, Elena Ilinykh şi Nikita Katsalapov, n-au făcut deloc o mutare rea alegându-l pe Morozov în defavoarea lui Zhulin, Alexandr Zhulin. Perioada petrecută cu Morozov, cât va fi ea, o să le prindă bine. (Şi cred în continuare că, deşi a făcut progrese uimitoare la tehnic şi sare cvadruple, spaniolul Javier Fernandez era cu mult mai expresiv şi entuziast când era antrenat de Morozov, şi nu de Orser. Luaţi in timpul liber programul scurt pe muzică din desenul animat „Nu zaiţ, nu pogodi” şi o să-mi daţi dreptate...)

Elena Ilinykh si Nikita Katsalapov. © Sean Gillis/Europe on Ice

Programul ruşilor Elena Ilinykh şi Nikita Katsalapov, în proba de dans, e şi el unul dintre momentele memorabile ale acestui campionat. Am avut dubii cu programul asta la Grand Prix-uri, i-am şi bodogănit pe ruşi că l-au părăsit pe Zhulin după minunatul exerciţiu din sezonul trecut, cu Elena în rochiţă de balerină, dar cred acum că „Ave Maria” din sezonul ăsta li se potriveşte foarte bine; în plus, ea e foarte frumoasă, iar el un dansator desăvârşit. Bronz pentru ei la Sheffield; prima medalie din cariera lor la seniori. O să mai vină şi altele, asta e clar; iar Rusia îi pregăteşte pentru Sochi. Eu îi văd campioni olimpici; mai vorbim peste doi ani.

Si mai sunt si, peste tot si toate, Nathalie Pechalat şi Fabian Bourzat; aurul de la dans. Fabian, descătuşat, la Kiss&Cry, după ce locul I a devenit clar, şi Nathalie cu lacrimile ei (şi cred că şi-ale Angelicăi Krylova, antrenoarea); şi îmbrăţişarea celor trei – marile imagini ale acestui Campionat European. Victoria, aşa cum a trăit-o fiecare dintre ei; şi programul din gală, pe „Time of my life” din „Dirty Dancing”. Şi, cred, emoţiile şi presiunea care preced un Mondial la ei acasă. Îmi doresc teribil să fie pe podium; o să-mi strâng pumnii până o să mă doară în patinoarul din Nisa, o să strig, tare, sacadat, „Na-tha-lie, Fa-bian!”, „Na-tha-lie, Fa-bian!”, şi-o să mă agit, cu Ali şi cu toate băbuţele din clubul „Suporteres de patinage”. (V-am spus că o băbuţă franţuzoaică din spatele nostru, de la Torino, era acum la Sheffield? Aşa cum era şi rusul care a stat lână Ali; şi pe care l-am văzut de-atunci şi la Europenele de anul trecut de la Berna, şi la Mondialele de la Moscova, şi acum, în Anglia, la Sheffield...; îl invidiez şi îl admir).

Nathalie (sus) si Fabian. Foto: AFP

Ar mai fi, probabil, destule de zis (graţia Verei Bazarova, energia Elenei Gedevanishvili, constanţa – din acest sezon – a Carolinei Kostner, programul scurt al italienilor Cappellini şi Lanotte); dar tac; am zis destul. Minivacanţa se încheie aici. On se revoir a Nice.

Roma: Borgo Medievale, Castelo Sant’Angelo şi Borghese; Villa Borghese

2012-01-19T22:47:00.002+02:00

E 22 octombrie 2011, sambata, si suntem in Roma; in Roma cea portocalie. Avem program scurt azi; pana dupa-amiaza trebuie sa vedem Borgo Medievale (pe repede inainte), Castelo Sant'Angelo si Villa Borghese. E clar, ne-ar trebui o zi pentru asta; dar n-o avem; deseara plecam spre Barberino di Mugello...

(Dac-as fi scris in timpul vacantei, asta as fi scris; dar sunt acasa, e ianuarie 2012 deja si-au trecut niste luni bune de la povestea asta italiana; nu-mi mai amintesc totul cu maximum de detalii. Imi amintesc insa cerul albastru de sus, de pe terasa castelui Sant'Angelo, ingerul din piatra, Catedrala San Pietro printr-o fereastra pe jumatate acoperita de perdea, podul Sant'Angelo cu multe, multe statui, regretul de a nu fi vizitat castelul seara, cand Roma la asfintit ar fi fost cu adevarat magnifica (asa, toate pozele mele sunt in soare si in contre-jour...), muzica napoletana de langa castel, dansul unei fete cu fusta lunga, verde, trupa de chinezi care a trecut in pas grabit pe langa noi (si ei s-or fi grabit sa ajunga la Baerberino?), domul de pe malul Tibrului, oglindindu-se in apa, drumul catre Piazza del Popolo, cu tot cu "dulcele" cu gem, piata, frumoasa piata, strajuita de biserici (pictura de Caravaggio intr-una dintre ele am ratat-o; era pauza de pranz)... si linistea, si frunzele galbene, lucioase din Villa Borghese. Pe toate le-as fi luat acasa. Si-am si luat cateva; acum sunt maro inchis; in mintea mea sunt insa inca galbene; galbene-galbene; cum a fost si vacanta asta de toamna la Roma...)

Suntem, deci, in Roma; intr-o frumoasa si galbena zi de toamna...

Si gata; ne vedem in Barberino di Mugello...

Pentru curiosii-dare-doresc-sa-aprofundeze-vacanta-italiana, niste linkuri:

Bunătăţi de duminică la Hanul Adinei

2012-01-15T21:10:00.011+02:00

Draga noastra Adina ne-a invitat pe la ea si ne-a gatit; iar noi am infulecat, evident, cum le sta bine unor musafiri veritabili. Si-am tooot mancat si-am tooot povestit si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.

V-am mai spus ca Adina are o casa frumoasa, nu? Pe care nu ma mai satur eu s-o pozez? V-am spus; sigur v-am spus; o casa in care totul se invarte si se aduna in jurul mesei; am fost, cumva, ca la un Han al Ancutei; noi, in jurul mesei, ca in jurul unui foc, cu multe bucate si povesti; fiecare cu ulcica plina cu vin; cu observatia ca ulcica era pahar, ca Marius n-avea ulcica, din motive de condus, si ca vinul era unul ecologic, de la Constanta, nu de la Moldova :)); si, evident, cu observatia ca Ancuta nu era Ancuta, ci era Adina :))) Cand mai venim?

Oglinda, oglinjoara...

2012-01-02T20:35:00.007+02:00

Alandala, prin decembrie

2012-01-02T20:03:00.005+02:00

Floricele de toamna intarziata, frunze galbene si taiat de porc la Ralesti...

...tot felul de festinuri...

...cu fetele-cucuietele prin Centrul Vechi...

...cu Mariusache prin Cismigiu si aiurea, intr-o dupa-amiaza de 31 de decembrie, cand bucurestenii disparusera de pe strazi; sa se gateasca pentru Revelion...

...si festinul festinurilor.

De Crăciun, acasă

2011-12-28T22:59:00.009+02:00

Globurile - unele - sunt vechi de când lumea; din plastic, colorate stangaci, imi sunt dragi si nu ma-ndur sa le indepartez. Bradul - la locul lui, în sufragerie; nu cred c-a lipsit in vreun an. Moşul, cu punguliţe şi cu plicuri pentru Floricel, Adişor şi Mariuselu; ca de fiecare data. Curtea, casa, ferestrele luminate, copiii cu Steaua, satul...

Totuşi, unde a fost bucăţica asta...?

Tata, ăsta a fost un Crăciun anapoda.

Pina on Ice: Aliona si Robin

2011-12-11T20:24:00.006+02:00

Imi doream sa vad un program pe muzica din "Pina", dar nu credeam c-o sa-l vad chiar in sezonul asta. Multumesc, Ingo Steuer, pentru asta; Aliona Savcenko si Robin Szolkowy sunt monumentali in programul liber. Mai cu seama ca Ingo a inclus si bucatica mea favorita: "Lilies in the valley" a lui Jun Miyake. Aliona si Robin au castigat azi noapte finala de Grand Prix de la Quebec.

Lilies in the valley.

Castel Gandolfo: papă aş vrea şi eu să fiu...

2011-11-30T21:25:00.007+02:00

La Castel Gandolfo am petrecut câteva ore calde, minunate şi portocalii. Aproape că nu-ţi închipui că-n apropierea Romei – Roma-citadela, Roma-inima pamantului – se-ascunde un orăşel seren şi cuminte, cocoţat pe un deluşor şi cu privirea într-un lac, Lacul Albano. Că dacă închid ochii asta văd: o clădire crem, o clădire portocalie, şi între ele, o fâşie de cer albastru cu nori pufoşi (jumătatea de sus) şi-o fâşie verde de munte si de lac (jumătatea de jos). Acesta e Castel Gandolfo; vi l-am descris aproape matematic :).

Şi tot dacă închid ochii văd drumul cu trenul din Stazio Termini din Roma, 40 de minute simpatice, cu opriri în staţii cu nume melodioase (şi-n fiecare aş fi vrut să cobor), cu adolescenţi romani gălăgioşi, care mâncau de la McDonald’s şi hăhăiau, cu dealurile care-au apărut de nicăieri, cu tunelurile, cu viile întinse şi galbene, cu mine zâmbăreaţă şi curioasă, cu linia de tren cu un singur sens şi staţia aproape abandonată în care am coborât: Castel Gandolfo. Reşedinţa de vară a papei (daca nu credeti, poftiti AICI). La care ajungi efectiv urcând un deal pe şoseaua care şerpuieşte sau pe scurtătură; că staţia de tren e jos (aproape de lac) şi oraşul e sus (de jos se văd nişte cupole). Era linişte, şi bine, şi cald la Castel Gandolfo atunci când am ajuns in gara. Şi ne-am pozat cu lacul şi şopârlele verzi cu pete negre; şi-am început apoi să urcăm.

Şi-am ajuns într-un oraşel cuibărit în jurul reşedinţei papale, cu ziduri groase, din piatră, lângă care ne-am pozat :).

Şi-apoi, tiptil-tiptil, cu ochii spre lac, în orăşel; şi-n piaţa orăşelului, cu tot cu biserica ei impunătoare (şi foarte bine îngrijită), cu poarta spre palatul papal (iar porţile nu s-au deschis decât câteva minute, să lase să iasă o maşină), cu fântâna cu apă clipocind şi terasele cu turişti şi magazinele cu suvenire. Am dat roată prin împrejurimi, în sus, în jos, pe străzile în trepte, ne-am umplut ochii cu linişte şi cu portocaliu şi ne-am întors în piaţă; şi-am mâncat şi pizza cu ciuperci, că eram hămesiţi. Şi-am stat; şi-am stat; şi-am stat. Acolo, în centru, în miez. Că eu, când inchid ochii, îmi închipui orăşelul ca pe o floare, cu multe petale sub formă de străzi şi-un miez sub formă de piaţă.

Şi-apoi ne-am dus, pe scurtătură, din nou la gară; gara, în continuare pustie; gara, unde am aflat, de la nişte muncitori pe picior de plecare, că bilete de întors la Roma nu se cumpără decât de sus, din oraş, de la tabacherii; şi noi eram deja jos; şi trenul venea în vreo 6-7 minute. Aşa că Marius şi-a înghiţit limba alergând înapoi, la deal, către oraş, şi-apoi la vale, către gară. Şi trenul l-am prins, ca să ştiţi. Şi ne-am întors în Roma, liniştiţi, şi leneşi, şi veseli. Iar astăzi, o clădire portocalie din Piazzetta Chateneuf du Pape (din Castel Gandolfo, se-nţelege) se alintă pe desktopul computerului meu de-acasă. Poftim priveliste :)

Alte povesti din vacanta noastra italiana, editia de toamna:

Si mai vin povesti; stati aproape :)

Roma: Monti şi Aventino; şi bijuuri; şi Colosseumul; şi Fontana di Trevi...

2011-11-19T22:43:00.011+02:00

Celelalte povesti ale vacantei noastre italiene, partea a doua:

http://despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.com/2011/11/tivoli-orgogliosamente-italiana.html

Eu care aproape mă temeam de Roma înainte de vizita numărul 1 – mi se părea şi mare, şi pompoasă, şi impresionantă, şi doldora de ruine antice (mie, care-mi plac oraşele mici, cu străduţe, case albe şi fire de Bougainvillea atârnând leneşe pe ziduri) – trebuie să recunosc: m-am înşelat; m-am temut degeaba.

Roma e şi toate cele de mai sus; dar e mai mult de-atât; e câte-o bucăţică pentru fiecare în Roma-inima pământului. Iar mie-mi plac în Roma multe bucăţele (şi Trastevere, şi Aventino), dar îmi place teribil cartierul Monti. Un ghem de străzi medievale de lângă staţia de metrou Cavour – asta, dacă vreţi coordonatele. Aici sunt nenumărate clădiri frumoase, înalte şi portocalii, aici e magazinelul cu bijuuri pe care l-am ochit la prima vizită (de unde mi-am luat acum nişte cerceluşi cu nişte dame grăsuţe, în costume de baie), aici e pizzeria cu muuulte sortimente bune-bune şi crocante, aici e fântâna lângă care mi-a găsit Marius două perechi de cercei (Monti e, cred, cartierul cerceilor), lăsate în urmă de nişte neguţători ambulanţi, aici e Totti pe-un perete de casă veche; şi tot aici sunt şi maşinuţe roşii, simpatice, Fiat 500; pe care le-am „băut” cu privirea; şi pe care, evident, le-am si pozat.

Asta a fost, categoric, o zi în care ne-am rupt picioarele; ca să ne scoatem pârleala după ziua de dinainte, când, în Roma şi în Tivoli, a plouat; a plouat şi-a tot plouat: apa a pătruns la metrou şi metroul a fost închis, staţia de autobuz Ponte Mammolo a ajuns sub ape; şi apa a fost şi-n autobuze. „Desastro capitale”, titra un ziar romanesc a doua zi după potop.

Şi după o astfel de zi, următoarea, frumoasă şi cu soare, a fost una de plimbaaaare :).
Aşadar, Monti şi-apoi, cu trenul, până la Castel Gandolfo – reşedinţa de vară a papei; dar despre asta vă povestesc într-un post de sine stătător; orăşelul ăla minunat, cu vedere spre Lacul Albano, ca o căldare cu apă verzulie printre dealuri, face toţi banii; şi merită să fie personaj principal de poveste.

La întoarcere din Castel Gandolfo, ne-am dus în Aventino. Cartierul roman Aventino; citisem eu în ghidul Lonely Planet că-i simpatic până peste poate şi că e acolo o străduţă veche, Via de Santa Sabina, şi-o biserică, şi linişte, şi că romanii îşi doresc să locuiască aici. Spre Aventino, aşadar; cartierul rezidenţial aspiraţional :).

Iar Aventino s-a dovedit a fi o experienţă memorabilă; şi mi-a plăcut liniştea şi asfinţitul portocaliu; şi domnul cu eşarfă albastră, care vorbea engleză cu un pronunţat accent italian; şi care încerca să ne ajute, văzându-ne cu nasul într-o hartă. Domnul „Picasso” – să-i zicem aşa, că aducea – repeta zâmbind şi insistent: „Iunidhep? Iunidhep?”. Aveam, da, nevoie de ajutor: Via di Santa Sabina nu voia să ni se arate. Când ni s-a arătat, am luat-o la pas pe-ndelete (se turna si un film cu masini vechi :) si-am intrat si intr-o basilica, frumoasa Basilica di Santa Sabina.

...am nimerit apoi, fără nicio intenţie (a se citi fara ghid si fara harti), în Piaţa Cavalerilor de Malta, unde, în faţa unei porţi înalte, din lemn, era un fel de coadă. Opreau taxiuri, pasagerii coborau, se aşezau la rând; ca să-şi vâre apoi ochiul în gaura cheii. Cum era coadă şi cum nu înţelegeam nimic din toată treaba asta, am intrat mai întâi în Chiesa di Sant'Anselmo all'Aventino, albă, proaspăt renovată, cu orgă şi ecou; şi ce ecou. Şi ne-am întors şi noi apoi la găurica milimetrică; şi, prin ea, în depărtare, străjuită de o alee cu copaci înalţi, cupola Bisericii Sf. Petru de la Vatican. Grozavă chestie; şi scria şi-n ghidul „Lonely Planet” de povestea asta (dovadă coada de turişti), dar uitasem eu; şi zău c-am vrut să fac şi poze; da’ nu mi-a ieşit; cupola nu se lăsa imortalizată; memoria mea a prins-o însă bine în ace, ca într-un insectar; şi-a reţinut şi bucuria mea de-atunci, din faţa uşii, când soarele cobora uşor-uşor pe Roma; şi totul devenea cărămiziu.

De-acolo, lipa-lipa, cât ne mai ţineau picioarele – şi nu prea ne mai ţineau – spre Cavour şi Monti; inca o data; ca ma astepta o pereche de cercei :). Cu o oprire pentru poze nocturne la Colosseum; şi înc-o oprire la Fontana din Trevi, unde era balamuc total; dar unde-am râs în hohote de spaniolul care voia să ne facă o poză memorabilă si vesela.

Si-apoi la Barberini, la metrou; şi încă o oră până-n Tivoli; şi-n Tivoli o cină să te lingi pe degete; şi noapte bună :). Şi cred că-ncep să uit puţin câte puţin poveştile vacanţei, că drumul spre Tivoli nu mi-l mai amintesc; am plecat oare din Roma cu autobuzul care mergea pe Via Prenestina şi care ne ocolea îngrozitor? Cred că da; dar cum să mă supăr, de vreme ce ruta asta presupunea şi o oprire într-un sat-cetate, cu clădiri vechi, din piatră, şi cu-o piaţă pustie-pustie, dar care te chema şi-ţi rămânea în mintea... Ascultaţi-mă - că nu vă dau sfaturi rele - si luaţi o dată autobuzul de la Ponte Mammolo, cu direcţia Tivoli, pe Via Prenestina; o s-ajungeţi la un moment dat în San Vittorino; o să staţi un minut într-o piaţă de cetate, autobuzul o să se-ntoarcă şi-o să plece, cu voi în el; dar mintea o să vă rămână o vreme în San Vittorino...

Si dac-ati ajuns pana aici inseamna ca va intereseaza ce-i de vazut in Roma si prin imprejurimi, asa ca iata si niste povesti mai vechi, din prima vacanta italiana. Tot Roma, tot Tivoli, dar primavara:

Cinci minute in care nu respiri.

2011-11-14T23:01:00.001+02:00

Tivoli. Orgogliosamente italiana

2011-11-13T17:59:00.013+02:00

S-a mai dus o vacanţă perfectă; şi vreau să scriu înainte să încep să uit; nu că asta s-ar putea întâmpla cumva; pentru că eu sunt, cu-adevărat, şi suma vacanţelor pe care le-am trăit.

Aşa că îi ascult acasă, în camera mea cu perete galben, pe Raphael Gualazzi, pe Jovanotti şi pe Tiziano Ferro, la radioul “RTL Italian Style”, şi îmi amintesc vacanţa mea italiană, partea a doua. Vacanţa mea galbenă, veselă, caldă. Vacanţa mea la Tivoli, Roma, Castel Gandolfo, Barberino di Mugello, Florenţa şi Villa Adriana. Vacanţa mea care-a început în Tivoli, într-o zi însorită de octombrie, cu un foarte nostim (şi tipic italian) „Ciao, cara, buongiorno” :) N-ai cum să-ncepi o vacanţă mai bine de-atât, nu? – trebuie să-mi daţi dreptate :)

Prima zi de vacanţă, petrecută în Tivoli, a fost, aşadar, una simpatică, frumoasă, cu bântuit pe străduţe şi cu o vizită gălăgioasă la „parrucchiere”, ca să se tundă David şi Vani, „gândăceii” prietenei mele Mirela. Şi eu, care, în fiecare vacanţă, caut poveşti autentice şi pe localnici în mediul lor, m-am bucurat la culme de ora asta, petrecută în frizeria tipic „tivoleză” (sau cum s-o spune), cu nume occidental, „Fantasy Style”, din centrul istoric al orăşelului. Frizerul vorbeşte mult, îl ascultă tare pe Zucchero şi, în timpul liber, cântă în nu ştiu ce trupă cu amici de-ai lui. Celălalt tip din salon are vreo 18 ani, e la fel de vorbăreţ, ţine cu Lazio (ca toţi ceilalţi locuitori ai Tivoliului; argumentul suprem: „Lazio a fost prima echipă a Romei”) şi tocmai a fost la meciul Lazio-Roma, iar un cocktail Molotov i-a trecut pe la ureche. Amândoi ştiu că Mircea Lucescu e un „grande, grande allenatore”, iar tânărul vrea să ştie cum se pronunţă: Mírcea sau Mircéa? Mai ştiu şi că Lazio a jucat cu Vasluiul recent („Vasluiul e un oraş?”), că Lazio a avut ghinion şi că arbitrul a fost un „bastardo”. Turuie întruna, cu accent „romanesc”, şi sunt cu-adevărat nostimi: frizerul îl „urechează” pe adolescent cu replici, gen „la 18 ani ţi se «deschide» o parte a creierului, cea cu inteligenţa; dacă nu ţi se deschide, asta e, eşti pierdut”.

Pe scaunul frizerului, David, puştiul Mirelei, e tăcut, dar zâmbăreţ; două luni petrecute la Jirlău, la mamaia şi tataia, au făcut să mai uite câte ceva din italiana cu care plecase; iar imnul nu-i mai iese cum îi ieşea în luna mai, la prima vizită; e mulţumit însă de tunsoarea lui şi, după vizita la „parrucchiere”, începe şi el să turuie: îi e foame, foarte foame, şi vrea musai „pizza bianca”; ceea ce se şi întâmplă; după o porţie de pizza, gustoasă şi crocantă, achizitionata in centrul Tivoliului, David e din nou în formă.

În rest, Tivoli e exact aşa cum mi-l aminteam: fotogenic, cenuşiu-portocaliu, mai cu seamă în lumina caldă a după-amiezei; iar îngheţata e cu adevărat bună în „centro storico”. Şi, de data asta, străzile n-au mai părut să alcătuiască un labirint, ca-n luna mai; când am bântuit şi am tot bântuit şi parcă eram mereu pe alte străduţe, pe alte alei (prilej de nervisori :).

E lene şi bine şi cald în Tivoli; şi pisicile stau la ferestre, cu nasul în verdeaţă; şi ferestrele sunt numai bune de pozat, au glastre cu flori mici şi roşii; iar sârmele sunt pline cu rufe la uscat; şi mie îmi plac şi rufele, îmi plac şi cleştii coloraţi. E lene şi bine şi cald în Tivoli; şi-n liniştea bisericii înalte, austere, paşii mei pe podeaua din piatră şi mozaic au aproape cadenţa unei toace; biserica asta, San Pietro alla Carita (de la anul 400, da, 400) mi-a plăcut teribil chiar de la prima vizită; şi zău că trebuie să-şi facă loc în programul vostru, dacă ajungeţi cumva, cândva, prin Tivoli. Cum trebuie să luaţi în calcul şi-un apus, un apus de Tivoli; când e evident că Tivoli este FEREASTRA. Fereastra către Roma. Iar în zilele senine, foarte senine, se vede din Tivoli până şi Catedrala San Pietro de la Vatican. Iar atunci când plouă cu găleata – cum a plouat în Tivoli şi-n Roma în cea de-a doua zi a vacanţei noastre italiene – fereastra se-nceţoşează: valea-ntreagă se umple de un abur gros, lăptos; o găleată cu abur şi cu ploaie... şi chiar şi ea e fotogenică :).

Iar seara, în bucătărie, în faţa unui pahar de vin, după paste, eu şi Mirela facem programul vacanţei; şi râdem mult şi povestim. E veselie colorată în apartamentul de pe „Francesco Bulgarini novanta nove”; iar replica lui David, de dinainte de fiecare masă („Bon appetito, Tavolo pulito” – Poftă bună, curăţaţi masa), o să mă urmărească şi ea multă vreme de-acum încolo; aşa cum m-a urmărit şi imnul...

Şi dacă n-aţi înţeles unele lucruri din cele povestite mai sus (cum e cu imnul şi cu Tivoli-labirintul), e un semn că trebuie să aruncaţi un ochi şi prin povestea primei vizite la Roma şi la Tivoli. Poveste care e mai jos, în câteva episoade.

Acum, ca sunteti in tema, zic sa vedeti povestea zilei si-n fotografii.
Tivoli, in octombrie, e chipes si primitor; iar noua ne place sa-i fim oaspeti...

Asta-i tot, pentru inceput; dar stati pe pace ca mai vin povesti; multe povesti :)

Daisuke, la NHK Trophy 2011

2011-11-12T23:12:00.003+02:00

Intr-o antologie a patinajului artistic, programele lui Daisuke Takahashi ar trebui sa alcatuiasca, numai ele, o categorie. Iar seria asta a programelor memorabile, adevarate opere de arta, s-a completat azi dimineata cu SP-ul de la NHK Trophy; care e absolut incredibil. Pana in martie anul viitor, cand o sa vad programul asta live, iata-l aici; pentru ochii mei si-ai cui or mai fi.

A nu se uita (si cine poate sa uite, ma rog?) programul scurt din 2010, cand Daisuke a luat bronzul la Jocurile Olimpice si medalia mondiala de aur - primul aur din istoria Japoniei in oproba individuala masculina.

Programul il gasiti AICI, laolalta cu entuziasmul meu post-torinez.

O restanta (si ce restanta): Ischia. Preafrumoasa insula Ischia

2011-11-06T17:26:00.002+02:00

Sau cum am fost în Mongibello, staţiunea italiană fictivă din romanul (şi filmul) „The Talented Mr. Ripley“...

Celelalte povesti ale vacantei mele italiene - editia mai 2010:)

Vacanta mea italiana; un fel de preambul: http://despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.com/2011/05/vacanta-mea-romana.html
Roma e inima pamantului: http://despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.com/2011/05/roma-e-inima-pamantului.html
Tivoli, fereastra catre Roma: http://despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.com/2011/07/tivoli-oras-cu-bucurii-medievale.html

N-aţi înţeles nimic? Vă explic imediat: multe dintre scenele peliculei cu Matt Damon, Jude Law şi Gwyneth Paltrow s-au filmat în Ischia, cea mai mare insulă din Golful Napoli.

Evident, când am ajuns pe Ischia, nu ştiam nimic de felul ăsta. Pentru că vacanţa mea italiană a fost cea mai puţin pregătită dintre toate vacanţele şi pentru că nu eu vârâsem insula napolitană în program, ci prietena mea, Mirela, care locuieşte de ani buni în Italia. Aşadar, „mergem la Ischia", pentru că „e foarte frumoasă - zic italienii", pentru că, printre ei, „e mult mai cunoscută decât Capri". Şi-am fost pe Ischia, insulă vulcanică aflată la o oră distanţă de Napoli cu feribotul, iar „Işchia", cum pronunţă localnicii, s-a dovedit a fi piesa de rezistenţă a vacanţei noastre. (O fi fost şi pentru că David, puştiul de 4 ani al prietenei, a mormăit pe toate străduţele frânturi din „Fratelli d'Italia", imnul ţării-gazdă; iar mie mi s-a întins bucuria până la urechi; îmi place şi imnul, mi-a plăcut şi vacanţa).

Vezuviul care răsare din mare

Până la a lua însă feribotul din Napoli Beverello, ne-am învârtit vreo jumătate de oră în căutarea unei parcări sigure în zona portului; veniserăm cu maşina. Iar zona portului din Napoli, să ne-nţelegem, arată dezolant: blocuri cu faţade scorojite (da, şi cu nelipsitele frânghii cu rufe colorate, puse la uscat) şi grămezi impresionante de gunoaie (nu că v-aş spune ceva nou, însă, prin comparaţie, Ferentariul e aproape îngrijit). Şi, câteva zile mai târziu, în locul din care ne-am îmbarcat noi spre Ischia, un turist american a fost jefuit şi bătut de nişte motociclişti napolitani.

Dacă ajungeţi însă pe insulă fără incidente, o să vedeţi că arată fabulos, având, de altfel, reputaţia de a fi una dintre cele mai luxoase destinaţii de vacanţă din Italia. Dovada clară, domnii şi doamnele îmbrăcaţi la patru ace de pe feribot (laolaltă cu bagajele lor, încărcate cu repeziciune, la destinaţie, de diverse maşinuţe şi duse direct la hoteluri; Ischia trăieşte din turism, iar engleza şi germana sunt vorbite pe străzi mai mult decât dialectul local). Pân-acolo însă, nu uitaţi, în ora petrecută pe feribot, să faceţi sute de poze celuilalt Napoli, oraşul fotogenic şi colorat de pe mal (se vede treaba că nu tot oraşul arată ca în port), dar şi impresionantului vulcan Vezuviu, ce pare că răsare chiar din mare, cu cele două conuri ale sale.

Tom, Marge şi Dickie, pe Ischia

Pe Ischia, prima oprire, o băncuţă în apropierea căreia ne-am înfulecat sendvişurile cu prosciutto aduse în rucsac; noi şi porumbeii, care s-au săturat cu firimiturile. Şi-am pornit-o apoi agale pe străduţele adormite; duminica la prânz toate magazinele sunt închise (nu că ne-am fi apropiat; sandalele Fendi dintr-o vitrină erau cel mai clar indiciu cât priveşte nivelul de trai al turiştilor de pe insulă). Pe Ischia era, însă, cald, bine, linişte; şi câteva dame în rochii foarte colorate se preumblau prin centru; şi nisipul de pe plajele insulei îmbia la leneveală; ceea ce n-am făcut, că se zărea în depărtare un castel şi voiam să ştim ce e cu el înainte să înceapă ploaia.

„Castello Aragonese" - pentru că despre el e vorba - e construit pe o rocă vulcanică separată de Ischia; un pod din piatră ridicat la 1441 leagă însă Ischia de insuliţa stâncoasă care găzduieşte castelul. Acela a fost şi anul în care castelul a luat forma pe care o are astăzi, cu tot cu zidurile sale impresionante, menite să-i apere pe locuitorii insulei de atacurile piraţilor, foarte dese în această perioadă. Interesant e însă altceva: pe insuliţa cu castelul primele fortăreţe au fost construite nici mai mult, nici mai puţin decât în anul 474 înainte de Hristos. Asta scrie în pliantul dedicat castelului; de unde mai afli şi că perioada de graţie a acestuia a fost în secolul al XVI-lea, când găzduia 1892 de familii, şi că pe la 1820 castelul-fortăreaţă a funcţionat ca închisoare pentru cei condamnaţi pe viaţă.

Astăzi, Castello Aragonese e cel mai vizitat monument din Ischia, la concurenţă cu numeroasele plaje care atrag aproape 6 milioane de turişti anual. Printre ele, şi plaja privată „Bagno Antonio", în care avea loc prima întâlnire, în „The Talented Mr. Ripley", dintre Tom (Matt Damon), Marge (Gwyneth Paltrow) şi Dickie (Jude Law). Căci, în realitate - aşa cum am aflat şi eu mai apoi - staţiunea Mongibello din film este, de fapt, un mix imaginat de Anthony Minghella între insulele Ischia şi Procida, din apropiere. Iar astăzi sunt turişti care ajung pe Ischia cu unicul obiectiv de a reconstitui traseul lui Tom, Dickie şi Marge...

(The Talented Mr. Ripley)

Nu rataţi...

- Localităţile de pe insula Ischia: orăşelul Ischia (cu cele două părţi ale sale, Ischia Porto şi Ischia Ponte), dar şi Lacco Ameno, Casamicciola, Forio, Barano, Serrara-Fontana. Insula are, în total, 10 kilometri de la vest la est, 7 kilometri de la nord la sud, o zonă de coastă de 34 de kilometri şi o populaţie totală de aproximativ 60.000 de locuitori. Cel mai înalt vârf al insulei este Monte Epomeo, de 789 de metri.

- Festivalul Filmului Străin din luna iunie; aceasta în condiţiile în care, pe parcursul timpului, Ischia a avut o relaţie strânsă cu cinematografia: din 1950 încoace numeroase scene din numeroase pelicule au fost filmate pe insulă: „The Crimson Pirate" (1952), cu Burt Lancaster, „Vacanze a Ischia" (1957), „Appuntamento a Ischia" (1961), „Cleopatra" (1963), cu Liz Taylor şi Richard Burton... În plus, Villa La Colombaia, din localitatea Forio, găzduieşte şi un muzeu dedicat cineastului italian Luchino Visconti.

- Vinischia. Un eveniment care are loc în luna iulie şi care este dedicat în întregime vinului, mâncărurilor şi îndeletnicirilor tradiţionale în zonă. Se organizează în fiecare vară, începând cu 1999, la Torre Guevara din Ischia Ponte. Tot în iulie, pe 26, Festa di Sant'Anna, care include, în umbra Castelului Aragonese, o paradă a bărcilor reprezentative pentru Ischia, dar şi pentru insula din apropiere, Procida.

Care Procida arata uite-asa, seara, la asfintit:

Si-acum povestea zilei noastre de mai pe Ischia in fotografii; multe si frumoase fotografii...

Drumul de la Roma spre Napoli, pe autostrada, doldora de masinute simpatice :)

Si daca autostrada e doldora de masini mici si simpatice, periferia orasului Napoli e doldora de gunoaie. Zau.

In portul din Napoli, David asteapta, cuminte, feribotul care sa-l duca pe Ischia.

Iar de pe feribot privelistea e totala, cu un Napoli colorat si fotogenic (si vizitabil, sunt sigura, daca ai curaj sa treci de periferie...)

Dap, Vezuviul. Si atat.

Si, gata, am ajuns pe Ischia. Iar insula asta are pe vino-ncoace, asta e clar.

David, si el fotogenic si zambaret; si vesel; ca noi toti.

Plaja era imbietoare; si nu ne-am mai fi dat dusi.

Lene pe Ischia; si doamne in rochii de plaja colorate, asa cum va spuneam...

Doua motociclete Vespa; mi-as lua si maine una; imi plac la maximum.

Mergem catre Castelul Aragonese. Ca sa stiti care e tinta.

Vedere din Castello Aragonese. De fapt, vreo doua ore si ceva am stat numai in castel; dovezile, mai jos :)

La plecarea din Ischia, am mancat, probabil, cea mai buna pizza ever; o pizza napolitana al carei gust pur si simplu nu se poate descrie. Nu se poate. (si nici nu s-a putut fotografia; ca aveam mainile ocupate :))

Din nou, pe feribot. Unul mai lent; a facut aproape doua ore pana-n Napoli; un fel de feribot-autobuz; a oprit si la Procida, o insula din apropiere.

Asfintitul a fost fabulos; si ce daca era un pic cam frig? :))

Procida.

Si-atat. Deocamdata.

Dar nu plecati prea departe; urmeaza, pe blog, o noua poveste de vacanta in fotografii; Roma si Tivoli, in octombrie 2011, alaturi de Castel Gandolfo, Barberino di Mugello si un pic, doar un pic de Florenta. "Nici nu stiti ce pierdeti", daca va indepartati - vorba lui Diaconescu :)

Pentru fanii Dorei :)

2011-10-12T20:24:00.006+03:00

Photos by Mariusache :)

Niste frunze

2011-10-09T21:37:00.002+03:00

Toamna si lene la Ralesti

2011-10-02T19:39:00.004+03:00

Azi am fost la Ralesti. Ralesti, comuna Gogosari (sau "Ardei", cum a botezat Dora comuna :). A fost o zi lenevoasa, cu mult soare, cu miros de friptura si de pesti mici, foarte mici (as zice chiar miros de pescuit; zau ca mi-e dor de mers la peste), cu mamaia Maria bucuroasa de vizita si cu mine alergand prin gradina, in cautare de forme si culori de toamna. Ceva, ceva tot am gasit, nu?

Dor

2011-09-11T16:21:00.009+03:00

Dor de tata meu cu ochi albaştri. În fiecare zi, dar mai cu seamă azi. Şi-ntind nasul (nasul nostru de Stoieni) pentru un "zbenghi" imaginar. "La mulţi ani" ar fi stupid să zic; stupid şi anapoda. Şi ce să zic atunci? Să zic ca mi-e dor; mi-e foarte dor; şi ca te-aştept să vii in vise.

Entuziasm pe Naţional Arena

2011-09-07T23:00:00.009+03:00

Mă uit la fotografiile facute in seara meciului cu Franţa, pe Naţional Arena, şi-mi dau seama ca mi-a plăcut - şi încă mult - aventura asta din 6 septembrie. Nu, nu meciul e responsabil de feţele noastre vesele - am cascat şi-am tot căscat vreme de 90 de minute şi mai bine; m-am bucurat însă teribil c-am fost pe stadion în ziua în care s-a inaugurat, cu tot "travaliul" colorat pe care l-a presupus prezenţa mea/a noastră acolo: drumul de la metrou la stadion, în pas vesel, entuziast, dictat de cei din faţă (cu aceeaşi direcţie), şaorma uriaşă de peste drum de intrare (cu tot cu castraveciorii ei muraţi care m-au făcut în timpul meciului să-mi doresc să beau şi apa din veceu, dacă se putea; cozile la apă şi la suc erau lungi, foarte lungi...), zarva din faţă (care, mirare mare, nu m-a călcat pe bătături; m-au amuzat la maxim intervenţiile iritate ale poliţiştilor, la adresa microbiştilor care săreau din maşini - oprite temporar - în mijlocul străzii: "Da, mă, bine că ţi-ai luat tu bandă..."), intrarea efectivă, cu tot cu emoţiile aferente (mi-e frică întotdeauna că un bişniţar îmi va smulge repede biletul din mână şi se va face nevăzut; nu, nu vă minunaţi, am văzut variaţiuni pe tema asta pe la BCR Open România, de pildă), bucuria de a fi în şirul care se mişcă, se mişcă înspre stadion, mirarea veselă, cu păr pe mână ridicat (da, dom'le, tot tacâmul, ce să mai) la vederea rândurilor de scaune colorate de pe stadionul care părea maaaaare şi frumoooooos, celelalte emoţii, urcand pe scara luuuungăăăă, din piatră, până la cucuriguuuuu, steguleţele, cartonaşele, valurile, feţele celor din jur, imnurile (cu tot cu schimbarile lui Marcel Pavel; nu mi s-a părut nimic în neregulă atunci şi zău că se face prea mare caz din asta), aşteptarea.... Şi cam atât (că meciul a fost plicticos); dar "atât" nu e deloc puţin. (şi Benzema, şi Abidal prin binoclu - am avut şi din-ăsta, că stăteam suuus, foarte suuus; dar nu atât de sus ca la meciul Barcelona-Zaragoza, din 2007. Şi deşi mie francezii îmi stau în gât, ca nişte arici, recunosc că ideea de a-l vedea jucând pe Benzema a mai redus din "chin" :).

Aţi înţeles, mi-a plăcut la fiu pe Naţional Arena în seara inaugurării. Şi alături (sau presăraţi pe ici, pe colo, prin stadion, mi-au fost prieteni; mulţi prieteni). Şi-acum poze, cu un aparat mic şi simpatic (dacă-i spun "săpunieră" se supără ştim noi cine), dar care şi-a făcut bine datoria.

Moromeţii, o privire duioasă

2011-08-10T15:17:00.007+03:00

Pentru un fan absolut al volumului întâi din Moromeţii şi, mai cu seamă, al dimineţii la Premilitară – pe care-am înfulecat-o cu nesaţ de zeci de ori şi tot de-atâtea ori am râs în hohote – să citesc, cu grabă veselă, înfrigurată, ultimele „moşmondeli moromeţiene” adunate de Sorin Preda a fost o bucurie; o mare şi autentică bucurie. Căci Moromeţii, ultimul capitol e o carte caldă şi duioasă, scrisă cu drag şi înţelegere, o carte în straturi, care se dezvăluie treptat; iar prima lectură nu ştirbeşte cu nimic din plăcerea celei de-a doua, a celei de-a treia şi-a celor câte vor mai fi. Şi o cronică veritabilă, una care să facă dreptate cărţii, ar trebui s-o citeze de la început până la sfârşit; e memorabilă şi mai multe nu. De ce? – mă întrebaţi? în primul rând, pentru că-i scrisă de Sorin Preda. Scriitorul, jurnalistul Sorin Preda; atât de talentat că devii, brusc, invidios (o invidie prietenească, desigur). Şi apoi pentru că nu-i puţin lucru să fii nepotul de frate al lui Marin Preda şi, mai presus de toate, nepotul lui Tudor Călăraşu (Moromete din roman). Pricepeţi cum devine chestia asta? Asta înseamnă deja că ai acces la amintiri şi trăiri de primă mână despre scriitor şi lumea lui – fie ele şi puţine, cum mărturiseşte Sorin Preda în debutul cărţii – spre deosebire de noi, toţi ceilalţi, care-am învăţat Moromeţii la şcoală şi care ştim despre Marin Preda atât cât ni s-a spus şi cât am înţeles: că a fost un scriitor mare, foarte mare, şi c-a murit, misterios, în 1980, la mijlocul lunii mai.

Moromeţii, ultimul capitol e o carte care adună şi restituie. Adună cu răbdare gesturi, scene, amintiri, emoţii. Şi restituie, construind din poveşti strânse cu migală, un om, pe Marin Preda, şi-o lume, lumea Moromeţilor din roman, adică lumea lui Tudor Călăraşu din Siliştea-Gumeşti. Căci, la momentul acesta, cei mai mulţi ştiu că Marin Preda şi-a construit romanul Moromeţii în jurul figurii tatălui său, Tudor Călăraşu, zis şi Paţanghel, şi c-a împrumutat numele Moromete de la o familie din sat, una în carne şi oase, care trăia ceva mai departe, pe o uliţă din Siliştea.

Drept e însă că împrumuturile astea de nume, de replici şi de acţiuni (Moromete din carte nu e adevăratul Moromete, Bălosu nu e adevăratul Bălosu, cutare n-a zis aia, ci pe cealaltă...) au născut în sat, imediat după apariţia romanului, nedumerire şi un cor de indignări. Unii l-au apostrofat bine de tot pe Marin Preda, alţii au cerut drepturi de autor sau, şi mai şi, popa a zis că-l dă în judecată. „...cărţile lui Marin Preda (mai ales Moromeţii) au stârnit multă dihonie în sat. Unii şi-au dat seama că în centrul cărţii se află familia lui Tudor Călăraşu. Alţii, nu. Ziceau: «Bă, al dracului Moromete. Când a avut două fete, pă Tita şi pă Ilinca?... Moromete a avut mai mulţi copii». Deşi Marin Preda le-a schimbat numele, mulţi s-au supărat. Chiar şi preotului i-a schimbat numele. I-a spus Petre Provinceanu, dar pe el îl chema Andrei Petre. Şi popa s-a recunoscut în carte. S-a supărat rău de tot. «Îl dau în judecată pe Marin Preda», striga el în curtea bisericii. Zicea că i s-a stricat imaginea, dar fără să precizeze care imagine. Într-o zi, când Marin a venit cu Aurora în sat, i-a apărut cale popa. Zice el: „Marine, ai minţit în carte. M-ai ponegrit. Eu nu am făcut ce-ai scris tu acolo. M-ai încondeiat...», la care Marin Preda i-a replicat: «Dă-mă în judecată!»... «Păi, am să te dau şi ai să înfunzi puşcăria!», s-a înfuriat popa. Dar Marin l-a privit calm şi l-a întrebat: «Cum te cheamă pe tine?»... «Andrei Petre»... «Ei, pe ăla din carte îl cheamă Petre Provinceanu. Dă-mă în judecată, să vedem – tu eşti ăla sau nu?». S-a dus popa, povestind şi la alţii, dar lucrurile tot nu erau clare. «Bă, cine dracu’ sunt ăştia de scrie în cartea a lu’ Călăraşu? Cine e, de pildă, Bălosu?... Păi, Bălosu e unul care stă la vreun kilometru de Paţanghel şi nu are treabă cu niciun salcâm». Le venea greu să înţeleagă, de pildă, că Tudor Bălosu e în realitate Marin Mitroi, fiind şi niţel chior, cum îl descrie Marin. A trecut mult până să afle lumea cine erau în realitate personajele lui Marin Preda”. (Gigi Baltac, băiatul Ilincăi şi nepotul de soră al lui Marin Preda).

„Mă duc să iau cartea lui tetea”

Dobre I. Burcea îşi aminteşte în aceeaşi notă cum au primit siliştenii Moromeţii şi celelalte romane ale lui Marin Preda: „Îi auzeai: «Dă-l în mă-sa că mănâncă rahat! Dudul nu e al lui Mereuţă, e al lui Ţugurlan». Mai mult de atât nu pricepeau”. Iar Ilinca, sora lui Marin Preda, e categorică: „În Siliştea, puţini cunosc acţiunea romanului şi cine din sat corespunde personajelor”. Aşa se face că băiatul cel mare al adevăratului Moromete din sat era convins că romanul e despre taică-su şi, „de câte ori se întorcea de la Câmpulung, oprea căruţa în dreptul bibliotecii şi zicea tare, să-l audă toată lumea: «Mă duc să iau cartea lui tetea». Zicea că-i cartea lui taică-său şi acest amănunt trebuia cunoscut de întreg satul. (...) Orice ar fi făcut Marin, tot nu era bine. Cum o întorcea, tot rău era. Odată a scris despre ţărăniştii lui Maniu şi i-a pus nişte vorbe în gura lui Cocoşilă, că ăla s-a supărat şi l-a înjurat pe Marin în public, cu toată lumea prezentă în centru, la monument: «Dar-ar dracu’ peste ochelarii lui să dea, că numai belele vrea să-mi facă». De faţă cu Marin, a mai înmuiat-o, spunându-i cam nervos: «Bine, mă Pârlitule, mă pui rău cu organili?»... «Taci, mă – l-a liniştit Marin – că eu n-am scris acolo ca să te aresteze pe tine. Am scris treburi de-ale mele literare»”.

Satul îl privea, deci, „chiondorâş” pe scriitor, aşa cum o făcuse dintotdeauna; încă din copilărie, Marin, slăbit de friguri, timid şi cam miop, era considerat un „moşmondit” şi-un nepregătit pentru viaţă, de vreme ce stătea în fund, printre oi, şi citea toată ziua din cărţi. Aşa că din „a lu’ Călăraşu” nu l-au scos siliştenii niciodată, convinşi şi că e cineva acolo sus, la partid, care-l ţine pe Marin în braţe. Iar atunci când Minică Roşu, prieten cu scriitorul, îl cheamă pe acesta la Siliştea-Gumeşti, la sărbătoarea „Fiilor satului”, într-o încercare de a-l reconcilia cu oamenii, Marin Preda e „puţin cam rece” şi dă un singur autograf: „Doamnei Elena Teodorescu, în amintirea primului meu dascăl, Ionel Teodorescu, îi ofer această carte cu menţiunea că personajele din roman nu au nicio legătură cu viaţa civilă”. Iar lui Minică îi spune între patru ochi: „Ai grijă, dacă observi şi dacă te convingi că nu înţelege nici cartea asta, să-i comunici din partea mea că o bag în mă-sa!”.

„Şi statul ce ne dă nouă?... Ne dă, desigur, ce vrea el”

Moromeţii, ultimul capitol e o carte cu oameni şi cu emoţii. O sumă de interviuri cu rubedenii, cu apropiaţi ai scriitorului, cu silişteni, printre care Sorin Preda a strecurat, din loc în loc, scrisori, povestioare, mici uimiri, felii de amintiri, sub pălăria generoasă a „Poienii lui Iocan”. E o carte în care portretele se-ncheagă, se construiesc ca nişte puzzle-uri, o piesă de aici, o piesă de dincolo, şi, în acelaşi timp, o odă închinată tuturor şi fiecăruia dintre personaje: şi celor cărora li se dă ocazia să (se) povestească (Alexandru Preda – fratele scriitorului şi tatăl lui Sorin Preda, Ilinca Baltac – sora lui Marin Preda, Gigi Baltac – fiul Ilincăi...), dar, mai cu seamă, o odă închinată personajelor rememorate.

Să-l luăm, de pildă, pe Tudor Călăraşu, zis şi Paţanghel, Moromete – cum îl ştim noi, cititorii. Acela care – ca şi-n roman – „nu se grăbea niciodată. întâi cumpănea situaţia şi-apoi trăgea concluzia... Vorba lui preferată era: «Şi ce-o să facem, domnule, acum?» Asta ştiu exact că a spus-o când s-a făcut la noi colectiva. Stătea pe stănoagă şi analiza situaţia, în timp ce un brigadier îndemna lumea la sapă, la seceră, la strâns coceni: «Va să zică, ne ducem şi muncim... La cine muncim, dom’le?... La stat... Deci nu mai muncim la noi. Muncim la stat... Şi statul ce ne dă nouă?... Ne dă, desigur, ce vrea el»”. Acel Moromete care, deşi îmbătrânise şi devenise mai blând, tot ştia el să mai strecoare „o subtilitate, un reproş usturător”. Şi care venea în vizită la fata lui Ilinca şi se plângea de diverse. Gigi Baltac, nepotul, îşi aminteşte: „Parcă îl văd – deschidea poarta cu greutate, căci îmbătrânise, şi zicea: «Ilincuţă, lovi-o-ar moartea pe aia bătrână că nu mă mai împac deloc cu ea!», «De ce, tată?», întreba Ilinca. «Păi, umblă în nişte cearapi pân’ curte, pân’ noroi, pân’ grâneţ, şi şi-a făcut o talpă groasă şi mă hârjâie la obraz cu ea, că ea doarme la un cap şi eu la altul şi-mi aruncă piciorul drept în faţă... Să vezi că m-oi culca şi eu încălţat cu bocancii, să-i dau şi eu un călcâi, să vedem cum se simte după aia!... Doarme tun, dom’le. Mă dezveleşte, mă desface şi, când îi zic să se ducă în alt pat, mă ia la ceartă, Da’ ce ai moşule? Ce vrei? Cred că o să mă despart de ea...». Altă dată, vine la noi tare cătrănit şi zice: «llinco, Gheorghe (Achim) a tăiat un curcan, au făcut ciorbă, el cu muierea lui, şi n-a zis şi el: Hai, tată, şi tu la masă! Au scos curcanul pe prispă, s-au aşezat şi au mâncat în văzul meu şi n-au zis nimic!»..., «Lasă, tată, i-a zis mama. îţi dau eu să mănânci»..., «Nu-mi dai nimic, Ilinco, că am mâncat deja... Nu ai priceput nimic – nu de mâncare era vorba, ci de gest»”.

Şi acel Tudor Călăraşu/Moromete cu buzunarul plin de peştişori, din povestea pe care o rememorează cu duioşie fiul său, Alexandru: „Mi-aduc aminte, de pildă, o scenă dintr-o campanie electorală – o scenă când tata s-a întors acasă beat, fleoşcăit şi plin de noroi. Eu, care nu-l văzusem niciodată pe tata beat sau înjurând de mamă, de biserică sau de cutare, am fost foarte uimit. Tata băuse cu liberalii la alegeri, acolo, aşa, în curtea Primăriei şi, venind cu buzunarul plin de guvizi, a scos de-acolo un pumn de peştişori şi a zis: «Luaţi, bă, şi mâncaţi!», după care ne-a înjurat pe toţi, pentru prima oară. Nu ne-am supărat. Am luat-o ca pe o lecţie. O lecţie pe care n-am uitat-o niciodată. Indiferent de regim, politica e ceva urât, care scoate tot ce este mai rău dintr-un om”.

Catrina din Moromeţii, adică Joiţa Preda din Siliştea-Gumeşti, mama lui Marin, e în Ultimul capitol Joiţa la bătrâneţe; aceea care după moartea lui Tudor Călăraşu s-a mutat la fată, la Ilinca. Şi care avea supărările ei; şi ciudăţenii de om în vârstă. Gigi Baltac, nepotul: „De acum, trăia cu noi. Avea camera ei aparte, iar la masă, pentru că bucătăria era foarte strâmtă (abia încăpeam noi trei), mama o punea pe bâta pe prag şi-i dădea să mănânce acolo, dar nu-i convenea – se supăra din principiu şi îi zicea mamei a reproş: «Etete, ce fu să iasă din Paţanghel!» Din soţul ei, adică...” Şi – povestesc nepoţii – bâta mai avea un obicei: la ora mesei, deschidea uşa bucătăriei şi spunea „poftă bună”: „«Poftă bună» era un pretext. Bâta voia, de fapt, să vadă dacă noi mâncam altceva decât îi dădeam ei să mănânce”.

Adevărul e că Joiţa îşi iubea copii, iar pe Marin îl diviniza: „Băiatu’ meu”, aşa-i zicea tot timpul. Iar cele trei soţii ale lui Marin au încercat, pe rând, să-i facă pe plac, dar nu tot timpul o nimereau: „Eta, parcă (n.a. – Eta Wexler, a doua soţie a lui Marin Preda), îi aducea lucruri, o mulţime de lucruri pe care nu le mai purta ea. Odată, i-a adus bâtei pantofi cu tocuri. Cum să meargă ea, ca bâtlanul, pe tocuri? A luat toporul să taie tocurile, dar nu a putut. Tocurile erau din fier şi asta a necăjit-o rău. Spunea cu năduf: «Cine merge cu picioroangele astea? Care-i proasta aia?», şi noi râdeam prin curte, auzind-o”.

„Eu ce trebuia să fiu? Fiul caprei?”

Moromeţii, ultimul capitol e o carte cu amintiri duioase. Cu fâstâcelile Ilincăi şi graba ei bucuroasă când fratele, Marin, venea în vizită la Siliştea (şi ea, cu spatele rezemat de un perete, se hrănea cu prezenţa lui, îl sorbea din priviri şi-l apăra de sătenii care voiau toţi câte ceva: „Bă, acum doarme, se odihneşte”). Cu minunatul interviu al lui Alexandru/Sae/Săică Preda, fratele scriitorului, singurul dintre copiii lui Tudor Călăraşu şi ai Joiţei Preda care nu apare în roman, pentru că în Moromeţii Marin i-a luat locul şi s-a dat drept mezinul familiei; Săică nu s-a supărat şi explică absenţa râzând: „Păi, nu mai era loc şi pentru mine. Dacă în roman, Nicolae (Marin) era cel mai mic dintre copii, eu ce trebuia să fiu? Fiul caprei?”. Cu replicile sale scurte, în „dialectul siliştean”; replici care şfichiuie în aer şi se aşază molcom între cel care întreabă şi cel care răspunde; Săică e moromeţian până în măduva oaselor. Întrebat de fiu, de Sorin Preda, a ce mirosea prăvălia din Siliştea, Săică e tăios, dar poznaş: „Era să zic eu o vorbă a ce mirosea... A ce poate să miroasă într-o prăvălie?”. Avea Marin avea relaţii cu fraţii mai mari? „Sigur că avea. Relaţii de rudenie... Păi, nu?”. Sunt deosebiri între volumul întâi din Moromeţii şi volumul doi? „Măi Sorine, toată lumea a zis că există o deosebire. Eu dacă zic acuma că nu e niciuna, cum pic?”. Acel Sae care nu pregetă să-şi atingă fiul, pe Sorin, cu câte o vorbă care arde, dacă simte că o ia pe arătură cu întrebările lui: „Lasă-te de bancuri că eu am lucruri serioase de spus”.

E un limbaj destinat doar iniţiaţilor aici, pe care îl ai sau nu-l ai; iar Sae îl are cu prisosinţă. Interviul lui Sorin Preda cu tatăl său – bucăţit şi plasat pe ici, pe colo, prin carte – constituie, de altfel, scheletul Ultimului capitol şi o formă de a face dreptate mezinului familiei, care, „din raţiuni literare”, nu s-a regăsit în cartea mare a Moromeţilor. Iar Sae, deşi pretinde că n-are talent literar, „talent artistic în general”, e autorul uneia dintre cele mai simple şi mai frumoase imagini din volum: de Paşte, copiii şi flăcăii satului se îndeletniceau cu ciocnitul ouălelor roşii, iar seara, „uliţa principală a satului era plină de coji de ouă. Călcai pe un covor fragil, de calcar subţire, desenat în minunate nuanţe de roşu şi alb. Măcar o zi de an, praful uliţei principale devenea frumos şi ornamentat ca o catrinţă, ca un ştergar de biserică”.

„Mai ţii minte cum arăta tatăl meu?”

Dar, mai presus de toate, Moromeţii, ultimul capitol e o carte despre Marin Preda. Marin-omul, Marin-silişteanul, fiul, soţul, tatăl. Şi nu Marin cel arţăgos, morocănos şi dificil (portretul oficial, în tuşe groase, violente, de după moartea sa), ci celălalt Marin, care nu se lăsa descoperit decât în faţa familiei şi-a celor cu adevărat apropiaţi; şi chiar şi-atunci, „doar pe părţi şi pe bucăţele”. Un Marin Preda tandru, afectuos, care, în miez de noapte, vrea să-i trimită Aurorei Cornu un buchet cu flori; dar îi trimite, în schimb, o scrisoare, pentru că „în Bucureşti, în 1955, la orele 12 noaptea, oamenii noştri încetează să mai aibă porniri artistice sau poetice (teatrele, cinematografele, florăriile se închid, rămân numai unele farmacii şi restaurante)”. Un Marin Preda îndrăgostit, care, în timpul unei vizite la Siliştea, merge cu Aurora la treierat şi, după aceea, îşi spală soţia pe picioare, confirmând opinia siliştenilor că a lu’ Călăraşu e cam „tra-la-la”: „Cine, mă? Marin ăla, de-şi spăla muierea pe chicere? Ăla, mă?”. Un Marin Preda care alerga vesel, fericit de-a dreptul, cu zmeul portocaliu al lui don’ Pucă, graficianul, în curtea înverzită de la Mogoşoaia. Un Marin Preda mare iubitor de ciorbă cu zdrenţe de ouă şi de usturoi, unul care conducea ca un zănatic Fiatul lui 1500; trecea în viteză prin intersecţie şi vorbea apoi cu sine: „Ăla a fost un stop... Aia a fost o intersecţie, unde trebuia să mă asigur”.

Un Marin Preda, tulburat de minunea de a i se fi născut un fiu, primul fiu. Elena Preda, cea de-a treia soţie, povesteşte: „Când s-a născut Nicolae, am venit acasă, unde totul era pregătit – şi camera, şi pătuţul. În timp ce copilul dormea, am ieşit să fac nişte mici cumpărături şi, când m-am întors, m-am cutremurat – l-am găsit pe Marin în faţa pătuţului lui Nicolae, în genunchi. Stătea şi privea nemişcat, de parcă s-ar fi rugat. L-am lăsat în pace, nevrând să tulbur această scenă de film tarkovskian. După vreo oră, când am intrat iar în cameră, Marin se suise pur şi simplu în pătuţul lui Nicolae! Se făcuse atât de mic, cât să încapă acolo şi să-şi ţină copilul în braţe”. Acel Marin Preda c-un râs oprit pe buze şi tranformat în zâmbet ghiduş, cu ochii sclipitori, întorşi spre sine, din fotografia de la finalul cărţii, ca o surpriză: viitorul mare scriitor într-un palton, la întoarcerea din armată. E, în fotografia aceea mai ales, un om cu-adevărat fermecător, aşa cum îl descrie şi Aurora Cornu: „Nu am alt cuvânt mai potrivit şi mai aproape de adevăr”.

Dar mai e în Ultimul capitol şi Marin Preda-scriitorul, aşa cum nu-l ştim, cum nu l-am ştiut. Marin, care scria noaptea, greu şi chinuit („la el, întâmplările gestau mult”). Marin, cu spaime şi fobii, terifiat c-ar putea să paralizeze (o scurtă perioadă de amorţeală a mâinii drepte îl sperie teribil şi-l face să-şi cumpere un casetofon cu microfon). Marin, cel îngrozit de-o moarte iminentă la finalul fiecăreia dintre cărţile sale. Marin, cel care îmbătrânise teribil în ultimii trei ani, ani în care se consumase scriind Cel mai iubit dintre pământeni. E un om şi e o lume întreagă în Moromeţii, ultimul capitol, care poate fi socotită, în bună măsură, şi o carte-răspuns. Răspunsul lui Sorin Preda la întrebarea adresată lui de Alexandru, fiul cel mic al scriitorului; întrebare care l-a năucit: „Mai ţii minte cum arăta tatăl meu?... Cum arăta? Ce poţi să-mi spui despre el?”

Moromeţii, ultimul capitol
Sorin Preda
Editura Academiei Române, 2010

Ieri

2011-08-10T10:04:00.007+03:00

Ziua de ieri a fost una frumoasa. Cu prieteni, prajituri galbene si dulci cu mure si cirese, cu galagie bucuroasa la etaj (Fabrica de Glucoza nr. 21 :) si pe facebook, cu inghetata buna-buna de la Venchi, cu Amos Oz si Mario, cu flori frumoase, rosii, albe, mov, lila, portocalii, si cu povestile mamei despre moasa care voia sa prinda un tren anume, asa ca a facut tot ce-a putut ca sa ma nasc inainte s-ajunga trenul in Faurei (si-asa m-am nascut eu la 19 fara 10, pe 9 august 1981).

Totusi, din ziua de ieri, mi-a lipsit enorm jumatate de conversatie. Cea cu "La multi ani, Floricel".

Ştiu că vă e dor de Dora...

2011-08-03T17:30:00.005+03:00

Dora, cea parca desprinsa dintr-o pictura. Dora, care si-a scapat capsorul intr-o galeata cu soare.

Asa ca fani ai Dorei din toate tarile, uniti-va :). Urmeaza un post fotografic luuung, care ii e dedicat in intregime. Dora, la Iepuresti, intr-o curte plina cu baloane mici si colorate. Dora, pictand si pictandu-se si bucurandu-se.

Si gata. V-am luat cu lopata :)

Nu zait, nu pogodi! Originalul si versiunea Fernandez-Morozov

2011-07-27T14:42:00.003+03:00

Cine isi aminteste de "Nu zait, nu pogodi"? Eu, eu, eu :)) Iata, pentru nostalgici, cateva filmulete:

Dar iata si o versiune super simpatica si nostima, cu patinatorul spaniol Javier Fernandez in chip de lup, cu frac mov si papion roz. Acesta a fost programul scurt pe care spaniolul l-a prezentat la Europenele si Mondiale de anul asta. Bag mana-n foc ca alegerea (muzica, costum, alcatuirea programului) i-a apartinut antrenorului lui Fernandez, magnificul Morozov. Nikolai Morozov. Nascut la Moscova, in 1975, si, probabil, familiarizat cu desenele :). Partea proasta e ca Javier a renuntat la Morozov in iunie si a plecat sa se antreneze in Canada, cu Brian Orser... (dar asta e deja alta discutie).

Pana una alta, programelul cu lupul cel rau. Enjoy!

Tivoli. Oras cu bucurii medievale. Fereastra catre Roma.

2011-07-12T17:53:00.000+03:00

Celelalte povesti ale vacantei italiene:

Proba de foc: ce-mi mai amintesc eu din/despre Tivoli dupa doua luni si mai bine? La prima vedere - mai nimic; au fost doua luni dificile; ciudate; aiurea. Cu toate astea, in Tivoli sunt oameni dragi mie, foarte dragi, iar culoarea orasului, nuantele, conturul n-au disparut cu totul din mintea mea obosita.

Tivoli e un oras portocaliu-caramiziu pe alocuri, cenusiu-fumuriu prin alte parti, cu cladiri inalte, din piatra veche, plina, unde, cum zice Mirela, s-ar putea foarte usor turna un film de groaza:). E un oras cu rufe colorate, intinse pe franghii la soare (si, sa ne intelegem, ador franghiile cu rufe colorate intinse la soare), cu flori in glastre, in ferestre din lemn, cu doamne cantand la tamburina in diverse incaperi, incaperi inalte, cu ecou, un oras cu inghetata, multa inghetata, cu magazine scumpe si cu alei inguste, ba-n sus, ba-n jos (dovada vie e ziua in care am cautat de ne-au sarit ochii Vila Gregoriana), cu multe mici si simpatice Fiaturi 500 (model vechi), raspandite pe stradute, ca niste comori, cu steaguri ale Italiei fluturand pe ici, pe colo, cu Villa d'Este si fantanile ei fabuloase (si cu interioarele ei minunat impodobite cu fresce - vizionate pe acorduri de Liszt), cu lene, multa lene si alene, cu vederi fabuloase asupra Romei (caci Tivoli e balconul, sa ne-ntelegem, si resedinta preferata a multor papi; si imparati romani; si...; si...), cu cale, multe si frumoase cale, cu taclale in miez de noapte, dupa nenumarate feluri de paste si feluri de vin, cu Via Francesco Bulgarini/Barberini (sau cum o fi) si, mai presus de orice, cu Mirela, Denis, Vanessa si David. Si cu imnul Italiei fredonat, cu voce de "vero italiano" in devenire, de David. Asta a fost Tivoli. Asta este, in mintea mea, Tivoli. Va invit sa vedeti si voi Tivoliul meu :)

Mici, dar simpatice descoperiri

2011-06-30T15:05:00.007+03:00

Cu ceva vreme in urma, intr-o vizita la doamna Luiza Berman, scotoceam alaturi de Lucian Muntean printre cliseele de sticla ale tatalui doamnei - fotograful desavarsit din interbelic, Iosif Berman.

Astazi, tot in urma unei scotoceli (de asta data in computerul de la redactie; doldora cu mici minuni, pozate pe ici, pe colo), am descoperit si fotografia, care a aparut cu siguranta in "Realitatea Ilustrata", la sfarsitul anilor '30.

Bucurie: "Tanar student caut revolutionar" a fost joi, 23 iunie, la Muzeul Taranului Roman

2011-06-25T11:41:00.026+03:00

Intr-o luna iunie neagra si urata s-a intamplat si o poveste frumoasa, peste care n-am cum sa trec; nu mi-ar da voie blogul asta, care, teoretic, si-a propus sa gazduiasca toata bucuriile si lucrurile simpatice care mi se intampla. Si joi, 23 iunie, incepand cu ora 18.00, s-a petrecut unul dintre aceste lucruri frumoase si emotionante; s-a inchis o bucla, deschisa in ianuarie 2010; sau, daca vreti, mult mai devreme, in toamna lui 2001: la Muzeul Taranului Roman din Bucuresti (libraria Carturesti) s-a dezbatut - si cu aceasta ocazie s-a si lansat - volumul 1 din "Tanar student caut revolutionar", pe care l-am coordonat alaturi de profesorul Zoltan Rostas.

E un proiect drag, foarte drag mie (nici nu-mi inchipuiam c-o sa ma atasez atata de povestea asta), un proiect care-si are radacinile in toamna lui 2001, pe cand eram studenta in anul II la FJSC (pentru initiati; pentru neinitiati - Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii). Cunosteam atunci un om care mi-a devenit intre timp foarte apropiat; un om mare pentru ca e el mare: profesorul Zoltan Rostas; care ne-a trimis pe noi, studentii, sa cautam oameni in varsta, sa-i rugam sa ne povesteasca viata si sa-i ascultam. Asta a fost, probabil, una dintre lectiile cele mai bune din FJSC si unul dintre motivele pentru care astazi eu, ca ziarist, imi pretuiesc atat de mult intervievatii. Am invatat sa fiu rabdatoare, sa ascult, sa le ofer atata timp cat au nevoie sa-si spuna povestea; si asta in ciuda faptului ca am lucrat multa vreme la un cotidian; si cotidianul nu are niciodata suficient timp, suficienta rabdare...

Din interviurile noastre de istorie orala cu oameni in varsta - ale noastre, ale celor care eram studenti in anul II la FJSC in toamna lui 2001 - s-a nascut volumul "Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale", coordonat de profesorul Zoltan Rostas si de extrem de talentatul (si morocanosul, si prin asta simpatic) Sorin Stoica.

Povestea asta - includerea in volumul cu pricina a interviului luat de mine mamaiei Găletoaia, din satul Jirlau, judetul Braila - a fost si atunci (si e si acum) unul dintre momentele memorabile ale studentiei mele; si e, cumva, momentul in care s-a deschis bucla de care va povesteam mai sus. In continuare, profesorul Rostas mi-a coordonat teza de licenta, disertatia de master si e acum conducatorul tezei mele de doctorat. Si si-a pastrat obiceiul de a-si trimite studentii, in fiecare toamna, sa faca interviuri de istorie orala. Doar ca in fiecare an cerintele dumnealui au tintit alte categorii din care studentii sa-si "extraga" potentialii intervievati: cei plecati la munca in strainatate, activistii marunti, cei de la baza Partidului Comunist, femeile...

In toamna lui 2009, Zoltan Rostas si-a trimis studentii sa caute revolutionari; le-a spus ce-i cu istoria orala si cum se face un interviu de istoria orala, dar nu le-a dat un set de criterii care sa le ghideze cautarea. Studentii urmau sa caute singuri prin rude, prieteni, cunostinte. Iar alegerea lor urma sa spuna ceva despre sensul pe care-l dau ei termenului "revolutionar". Asa ca "Tanar student caut revolutionar" (volumul care a luat nastere din cautarile lor si din selectia ulterioara) cuprinde interviuri cu revolutionari in acceptiunea studentilor la Jurnalism. "Revolutionari" - asa cum i-au cautat si i-au definit niste studenti de aceeasi varsta cu Revolutia; nascuti asadar in 1989. O idee stralucita, daca ma intrebati pe mine, fabuloasa de-a dreptul; din care a crescut acest volum. Pe care ma bucur teribil ca l-am coordonat alaturi de profesorul Rostas.

Concret, (re)intrarea mea in acest proiect de istorie orala s-a produs in 2010, cand in fata unui grup impresionant de interviuri cu revolutionari, profesorul Rostas se poate sa fi spus: "avem 150 de interviuri; ce facem cu ele?!" Ce am facut cu ele? Le-am citit, le-am recitit, le-am rezumat, le-am discutat, le-am grupat, le-am regrupat... pana cand s-au asezat, aproape de la sine, intr-un volum; intr-un prim volum, ca vine imediat si al doilea. (evident, aceasta este varianta scurta a povestii; varianta lunga presupune multe dimineti, seri si weekenduri citind si recitind interviuri cu revolutionari, bibilind si punand diacritice, alegand variante de titluri... discutand, discutand si iar discutand).

Aceasta este, asadar, povestea cartii albastre, cu care, de cateva luni bune, bat lumea la cap; si din seria "Tanar student caut revolutionar" a aparut deocamdata primul volum, cu subtitlul "La inceput a fost frica", publicat de Editura Curtea Veche, cu sprijinul ("energia", asa cum prefera Liviu Tofan) Institutului Roman de Istorie Recenta.

Si o parte a buclei s-a inchis joi, 23 iunie, la MŢR, cand a avut loc lansarea si o dezbatere pe acest prim volum; si eu m-am bucurat la culme de povestea asta; si bucuria mea e detectabila in toate fotografiile de la MŢR (Cărtureşti), opera lui Adrian Stoian (fratele :); fotografii din care pot sa reconstitui astazi toate coordonatele intalnirii. O intalnire pe care am asteptat-o insa cu un ghem de nervi in stomac; ghem care s-a topit la putina vreme dupa debutul discutiei; discutia era prea simpatica, in public erau prea multi oameni tineri si dragi, si MŢR-ul, o gazda prea buna, ca sa ma doboare pe mine niste emotii, nu? Si primisem in avans si niste mesaje incurajatoare: sa-mi las in pod, la "Adevarul", emotiile - in pod, adica la etaj, unde am biroul; dupa cum primisem si intrebari retorico-incurajatoare: "acum cand a venit vremea sa te-ncununezi cu lauri, te mai incurci tu cu niste emotii?"

A fost, deci, bine si frumos la MŢR; o discutie interesanta, simpatica, relaxata; cu multe zambete - si mi-as mai dori multe intalniri asemenea. Ca sa stiti. Multumesc celor care s-au aflat in spatiul primitor al librariei Cărtureşti din MŢR (se stiu ei care sunt), dupa cum sunt extrem de recunoascatoare celor care au venit sa vorbeasca despre carte (in ordine): scriitoarea Doina Jela (Editura Curtea Veche), ziaristul si colegul Grigore Cartianu (redactor-sef "Adevarul"), directorul IRIR, Liviu Tofan, responsabil cu "energia" necesara publicarii "Tanarului student...", sociologul Dumitru Sandu, care citeste cu interes si entuziasm fiecare volum din acest nesfarsit proiect de istorie orala. Si, evident, multumesc profesorului Zoltan Rostas; a iesit un discurs de Oscar, nu?

Povestea dezbaterii, in fotografii, e mai jos.

(a fost si un mini-interviu pentru TVR; probabil, esuat :); nu ma pregatisem moral pentru el)

E timpul sa inceapa dezbaterea. Doina Jela face oficiile.

Grigore Cartianu...

Interventia lui Liviu Tofan de la IRIR.

Sociologul Dumitru Sandu.

Eu... Se vede treaba ca am spus ceva amuzant; nu-mi mai amintesc... Ah, ba da, era o chestiune legata de titlul volumului...

Si interventia neplanificata (dar foarte spontana si simpatica) a Teodorei Lozan, una dintre studentele care, in toamna lui 2009, a cautat un revolutionar. Rezultatul cautarii ei - interviul de istorie orala cu Anghel Bedros - se afla in volum, la pagina 206 :).

Si "capul rautatilor" :), autorul acestui proiect de istorie orala, profesorul Zoltan Rostas.

La final se discuta, se discuta...

Si se dau autografe :) Cei neobisnuiti cu exercitiul asta (adica eu) iau sarcina foarte in serios... (parca sunt la o lucrare de control in liceu si tin foaia, ca sa nu vada nimeni ce scriu...)

S-a desirat ghemul de emotii.

Coordonatorii - numai un zambet.

Gataaaaaaa :)

Si o mica discutie cu dragul domn Serban Anghelescu, inainte de plecare.

Ne vedem la volumul 2, ca a inceput sa-mi placa.

Foto (evident, cu multumirile de rigoare): Adrian Stoian

Roma e inima pamantului...

2011-05-25T14:08:00.008+03:00

... asa mi-a spus dragul meu domn Lascar Zamfirescu azi-dimineata si zau ca asta e cel mai frumos lucru pe care l-am auzit despre orasul-capitala de imperiu. Nici n-am cum sa nu-l cred pe domnul Zamfirescu; adolescent fiind, si-a petrecut vacantele de vara intr-o casa de pe langa parcul Villa Borghese (tatal sau, Alexandru Zamfirescu, era diplomat). I-a placut mult la Roma domnului Zamfirescu si mi-a placut si mie; orasul asta are tacticile lui, cand vine vorba sa-si apropie turistii; orice-ai vrea de la un oras gasesti in Roma. Eu am vrut, printre altele, franturi de Roma medievala si le-am gasit; si-o sa caut si alte felii de Roma cu alte prilejuri.

http://despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.com/2011/05/vacanta-mea-romana.html

Despre vacanta mea romana/italiana puteti citi mai sus; ca mai jos vin doar fotografii din Roma; numai si numai fotografii. Sunt multe - va avertizez. Si-o sa mai vina :)

Vacanta mea romana...

2011-05-23T17:35:00.002+03:00

...nu ii contine pe Audrey Hepburn si pe Gregory Peck (atotprezenti pe magneteii din orasul-capitala de imperiu), dar contine treptele spaniole si inghetata, zumzetul orasului, soarele si leneveala. Si contine si franturi de Tivoli, oraselul medieval de pe deal, cu multe scari si strazi in panta, cu vedere spre Roma, si franturi de Napoli, si franturi de Ischia, prea frumoasa, minunata insula Ischia. Ii vom spune, asadar, vacanta italiana - e mai aproape de adevar; nu vrem sa se umfle in pene Roma si celalalte orasele sa se supere si sa nu ne mai primeasca...

Ma speria Roma inainte de plecare. Citisem niste pagini (putine) din niste ghiduri (putine si ele; eram total nepregatita, sa ne intelegem) si chiar si gramajoara aia mica de informatii pe care reusisem sa o strang ma speria: Roma parea "prea clasica" (cum o mai fi si asta?), cu cele 900 de biserici ale ei ma cam pusese pe ganduri; n-o fi prea mult pentru mine? eu, cu oraselele mele mici, cu stradutele mele inguste, n-o sa ma pierd printre statui, printre fresce, printre-atata Michelangelo si Raffaello? Plecam pentru prieteni buni si dragi, dar orasul-tinta se pierdea intr-un nor de incertitudini (o fi acum timpul potrivit pentru Roma? nu mai bine ma duc la pensie? :)

Dar a fost timpul potrivit pentru Roma, in caz ca va intrebati, timpul potrivit pentru feliile din Roma pe care le-am cautat eu (si-am lasat destul si pentru pensie si-n general pentru toata viata, va asigur; ca orasul asta pare inepuizabil). Si-a fost si timpul potrivit pentru Tivoli, oraselul ca o pietricica pretioasa de langa Roma, pe Via Tiburtina, si timpul pentru Ischia, luxoasa insula de langa Napoli, unde-am mancat sandvisuri in port, am batut strazi cu magazine de firma, ne-am cocotat pana sus, in varf, in castelul-fortareata Aragonese, si-am privit de-acolo insula cu varfurile in nori alburii. A fost timp pentru toate, dar mai cu seama timp pentru prieteni, pentru Mirela si Denis si pentru dragii mei dragi Vanessa si David.

Caci vacanta mea italiana (si-a lui Marius, se-ntelege) va fi intotdeauna vacanta in care David a mormait pe toate stradutele (si din Tivoli, si din Roma, si din Ischia) franturi din "Fratelli d'Italia" (da, da, imnul pe care eu il ador; iar el cantandu-l s-a transformat intr-o amintire care nu se duce, nu are cum sa se duca), vacanta in care Vani a mancat inghetata si cu urechile, si cu coatele, in care ne-am infruptat cu paste, multe si delicioase paste gatite de Mirela, in care ne-am strecurat pe scari (320 de scari, cu exactitate), intr-o firida ingusta, ingusta, de ma apucase claustrofobia, pana sus, cel mai sus, in varful cupolei Basilicii Sf. Petru, vacanta in care am aproape ca ne-am ratacit (si eu aproape ca m-am enervat) pe strazile medievale din Tivoli (incurcat, incurcat, incurcat), in care-am asteptat ciclistii in Turul Italiei sa treaca prin orasel (si "George nu mai vine", adica ciclistii n-au trecut prin Tivoli pana la urma, ci la vreo 10-15 kilometri pe langa), in care am mancat inghetate peste inghetate (fistic, nocciola, melone, fistic, nocciola, melone si fruti di bosco), in care-am cautat strazi inguste si case portocalii in Roma (si le-am gasit in Trastevere, prea frumosul Trastevere, si in ghemul medieval dintre Via Nazionale si Via Cavour), in care-am ascultat atata palavrageala in română in autobuzele (de navetisti) Tivoli-Roma, Roma-Tivoli, ca daca-nchideai ochii nu mai stiai unde esti, in care-am asteptat neincrezatoare cutremurul cel mare, prezis de Hancu al lor (care gonise toti romanii pe coclauri, lasandu-l orasul gol pentru turisti), in care-am vazut sumedenie de steaguri ale Italiei fluturand la ferestre, acele ferestre inalte - mici insule dungate in mări de cafeniu, rosu, caramiziu, portocaliu, cenusiu; caci fatadele Romei si-ale Tivoliului au un aer de vechi si sunt ba calde, ba estompate, de parca cineva, un elev strengar, si-ar fi trecut maneca pe deasupra unei foi colorate, insistand pe ici, pe colo, ridicand maneca in alte parti, vacanta in care am fost si "cimpalanio" (adica "scimparagno" - un monstru cu patru brate si patru ochi), ba "şimia" (adica "o maimuta"), in care-am intrat cu totul in spiritul locului, de vreme ce-mi iesea cate un "porca miseria" de fiecare data cand vedeam randurile de scari pe care trebuia sa le urc seara, catre apartamentul din Tivoli (acolo unde era bine si primitor; dar pana acolo ma treceau toate apele; da, da, lipsa de exercitiu), in care-am cautat acelasi apartament de pe Via Francesco Bulgarini si-am ajuns pe partea celalalta a muntelui, cautand, bineinteles, strada "Francesco Barberini" (memorie de elefant, nu-mi mai spuneti); si mai caram in spate si-un rucsac plin cu chestii; doua sticle de vin included; vacanta in care muschii de la picioare au simtit si ei ca sunt vii (de n-ar mai fi simtit :), in care-am facut bataturi in sandalele comode, de turist (cum oare?), in care-am batut si locurile arhicunoscute, dar nu le-am ocolit nici pe cele care se iveau, asa, in drum, ademenitoare, in care-am cautat franghii cu rufe colorate, intinse la soare, asa cum cautam altadata morişti; in care-am cautat si-am gasit si multe si simpatice Fiat 500, in care-am zarit lamai-mutant in Ischia si in care m-am bucurat ca un copil in marea de capete de langa Fontana di Trevi si ascultand, aproape incognito, doamnele in varsta din Tivoli cantand la tamburine, intr-o camera inalta, cu ecou; vacanta in care mi-a fost drag sa fiu; si-n care m-as mai duce cel putin o data pe luna (se aude acolo, in Tivoli, pe Francesco Barberini-Bulgarini?); ca nu-i putin sa te trezesti zilnic in fata unei privelisti de cinema, cu toate drumurile care duc la Roma intinzandu-se lenese in fata ochilor tai; ba, daca ai aparat smecher sau binoclu, putand sa zaresti de acolo, de departe, de la 30 de km de Roma, si cupola Basilicii Sf. Petru de la Vatican. Asa ca zic multumesc pentru tot si-arunc acum cu niste poze; ca n-ar strica dupa atata vorbarie :). Iar in zilele urmatoare vor veni doar poze, sortate pe feliute: Tivoli, Roma, Napoli-Ischia...

Casa cu lalele

2011-04-26T21:42:00.008+03:00

De Paste am fost acasa. Si acasa era cald si gradina era plina cu lalele. "Pe care le-am... pozat"- vorba unuia, dar nu era vorba de lalele si de poze in propozitia lui, ci de licori galgaind pe gat :). Asadar, lalelele din gradina - care au inflorit, parca, pentru mine si pentru frate-miu, fix in weekendul care s-a incheiat - au fost supuse unei sedinte foto lungi. Prelungi. Foarte lungi. O sedinta foto care s-a intins pe doua zile - bine, cu pauze - in lumina de dimineata, de amiaza, de seara, de amiazo-seara... Si a iesit ce vedeti mai jos (nu va apucati sa numarati fotografiile, ca nu e cazul; inecati-va doar ochiul in tonuri de rosu, verde, galben; lasati-va pierduti in gradina mea frumoasa de la Jirlau).

Si daca ati ajuns pana aici (dar numai dac-ati ajuns pana aici :), iata-ne si pe noi prin gradina, pe mine si pe frate-miu (care a pus si el poze pe al sau blog), cu aparatul la ochi sau de gat, band ceai sau Theraflu (ca unii mai sunt si raciti :) sau, pur si simplu, admirand gradina. Iar eu trebuie sa recunosc ca "am imprumutat" obiectivul de la frate-miu; care obiectiv s-a tot plimbat intre noi, ca sa facem cele mai frumoase poze cu lalele ever :). Evident, in cele doua zile de stat acasa, la Jirlau, s-au mai pozat si alte chestiuni; vom reveni cu amanunte fotografice cat de curand).

Noi:

Asta ar fi tot. Pentru moment :)

Sase ani de Adevarul/Adevarul Holding

2011-04-22T16:23:00.031+03:00

Sunt aici de cand textele mele se chemau "Flori251" sau "Flori173". (Pentru neinitiati, 17 era ziua in care scriam - 17 aprilie, martie, ianuarie - , iar 3 era numarul textului pe care-l scriam in ziua cu pricina: era primul, al doilea, al treilea...). Sunt aici de cand faceam nenumarate ture de la etajul 3, unde era biroul nostru, la etajul 1, unde era corectura in Casa Presei, de cand nu cunosteam alti colegi decat colegii de birou, de cand biroul din Casa Presei, cu calculatoare din alte epoci si-un televizor Goldstar, vechi, erau un soi de prima casa - ca acolo stateam cel mai mult.

Sunt aici de cand Nedelea (Adriana Nedelea) ma teroriza zilnic (si mi-e dor de terorizatul ei) cu "Flori, in cat suntem azi? In cat suntem azi, Flori?"; ca nu puteai sa incepi sa scrii un text daca nu stiai data - trebuia sa-l salvezi cu numele indicat mai sus. Sunt aici de cand ma teroriza (prieteneste) Eugen Chelemen - colegul de facultate, dar seful sectiei Invatamant - sa-mi terorizez la randul meu cu telefoane sursele din Ministerul Educatiei; dar tot el imi apara serios spatele cand faceam greseli de incepator si ne plimba prin minister ca pe niste trofee, pe noi, "fetele lui", sa ne cunoasca toata lumea si sa ne raspunda la telefoane.

Sunt aici de cand radeam in hohote de sotiile Deliei, care suna tot soiul de psihopati si se dadea studenta in cautare de cazare (iar indivizii propuneau diverse "schimburi"), de cand ne ciondaneam cu acelasi Chelemen la sedinte eu, Gabi, Nedelea si Delia, de cand ma duceam la subiecte cu minunatii Lucian Crisan si cu Laura Dobre, de cand toata lumea facea de toate in Adevarul, indiferent de sectia din care facea parte, sunt aici de cand toata redactia (ca atunci nu era asa maricica) mergea cu mic, cu mare, in vizita la Palatul Elisabeta... sunt aici din perioada romantica a Adevarului.

De fapt, sunt aici din aprilie 2005: dac-ar fi sa ma iau dupa primele ziare din colectia mea, primul Adevarul in care am scris oficial in calitate de redactor e cel din 15 aprilie - ceea ce inseamna ca ma prezentasem la noul meu job cel putin cu-o zi mai devreme. Veneam de la revista Antichitati Romania si nu schimbam decat usa si etajul din Casa Presei: veneam de la usa din dreapta, etajul 6, si ajungeam la usa din stanga, etajul 3.

Veneam la Adevarul, unde mai petrecusem vreo doua saptamani si prin 2001, la finalul anului 1 de facultate, in perioada de practica; atunci cand, deja iritat de pisalogelile mele "vreau la sectia Sport, vreau la sectia Sport", Adrian Ursu m-a trimis unde-am vrut, la "Tinerete, frumusete si sport". Si-n paginile de Sport ale Adevarului mi-au aparut mie primele texte, atunci, in iunie 2001, iar mama si tata au dat de baut (sampanie) in cancelaria scolii din Jirlau.

(nota mea - nu va lasati totusi inselati de semnatura; Adrian Tone a facut toata treaba, eu doar il insotisem la Federatie; dar mama a numerotat textele; in editia asta erau doua, primele doua :)

Oficial insa (adica, ma rog, ca angajat) sunt aici de sase ani si ma bucur ca mai sunt langa mine o multime de oameni care bantuiau si pe-atunci Casa Presei (acum sediul din Fabrica de Glucoza): vezi Lili Nastase, Duta, Boicea, Nico, Magda, Marincea, Predan, Petrache, Ion, Lili Ivan, Anca, Luiza, Viorica, domnul Caplescu... pe cine am uitat? (Dan Popescu o fi tot de-atunci?; nu imi e prea clar, nu prea calcam pe la Paginatie in perioada aia...)

Si 15 aprilie 2005:

Ce m-a apucat acum cu retrospectiva asta, cu socotelile astea, cu aniversarea asta? (aproape 10 ani de la primul text in Adv. si, in general, de la primul meu text publicat, si 6 ani in cap de Adevarul/acum Adevarul Holding)? Habar n-am. Nu stiu ce m-a apucat. Dar parca sunt niste ani, astia sase, si parc-a venit de la sine povestea asta cu aniversarea. Asa ca m-am apucat sa fac o retrospectiva fotografica. Partea proasta e ca de prin redactie n-am prea multe poze; multe, daca le raportezi la anii astia de care tot ma leg. Am insa o tona de poza dintr-un team-building de pomina (in care se vede treaba ca toata lumea s-a distrat de minune) si mai am nenumarate poze cu oameni dragi, oameni pe care i-am intalnit pe parcursul acestor ani, oameni despre care am scris si despre care imi amintesc nenumarate amanunte. Cu care poze sa incepem oare? (ca mai bine-as face un serial din retrospectiva asta; nu m-am priceput niciodata sa scriu scurt).

Incepem cu redactia. Putine, dar bune. Continuam cu team-buildingul, unde o sa fie multe, multe fetze (am ras cu lacrimi aseara, uitandu-ma la fotografiile din excursia la Tulcea) si-o sa sfarsim cu oamenii, oamenii dragi pe care i-am cunoscut in acesti ani, cu ei si cu mine ascultandu-i. Si n-ar strica nici o "plimbare" printre texte publicate, in toate tipurile de haine, de infatisari (mai mari, mai mici, mai lungi) pe care le-a imbracat Adevarul pe parcursul timpului. C-a fost cand laaaat, cand inguuust, cand dintr-o bucata, cand cu fascicule, cand cu titulatura bleu, cand neagra... ca s-ajunga asa cum e azi. E o poveste lunga, ati inteles; mai cu seama ca din octombrie 2009, povestea mea cu Adevarul a devenit povestea mea cu Adevarul Holding, de vreme ce m-am mutat catre "suburbiile" redactiei, la Historia, revista din trust; ca acum e trust :). Zic sa incepem, asadar :).

Primele poze pe care le posed sunt cu mine, Chelemen, Nedelea, Gabi, Delia, Laura, Predan si Petrache in biroul de pomina de la etajul 3, din Casa Presei; nu mai stiu daca biroul avea numar; nu cred ca avea; cred ca scria "Invatamant" pe o placuta. Era pe dreapta, asta imi amintesc, si treceai de jumatatea culoarului ca sa ajungi la el; lasai in urma, pe stanga, biroul baietilor de la Sport in care imi facusem eu veacul in saptamanile de practica din 2001 (de unde m-am ales ulterior si cu un sot - dar asta e alta discutie :)).

Asadar, biroul sectiei Invatamant, unde nu ne tulbura linistea decat cate un telefon de jos, de la Chelemen, "sa venim cu nu stiu ce text", si unde Nedelea a si adormit o data cu capul pe birou. Era fain in biroul nostru de la etajul 3, tare fain, si-am stat aici destul de mult (cat oare?) pana ne-au mutat pe toti jos, la 1, unde s-a improvizat, in sala de marmura sau ce era, un open-space dupa modelul redactiilor occidentale :) Si unde ne-am mai cunoscut si noi. Dar pana acolo, insa, o mica cinste de ziua mea, in birou, in august 2005.

Inainte de asta, prin iulie, am fost la o chestie tare faina, lansarea nu stiu carui volum Harry Potter in Romania, noaptea, pe strada Arthur Verona, de unde m-am intors vopsita pe fata.

Aici e o poza de cand Adevarul a participat la nu stiu ce targ al presei, nu mai stiu in ce an cu precizie; dar standul - pe care, cu mandrie, fiecare dintre noi l-a pazit, dar a si intretinut vizitatorii - a fost unul foarte simpatic, alcatuit din moacele noastre. Cred ca Silvia (ah, da, uite, Silvia e tot din timpurile alea imemoriale) si-a luat acasa partea din panou cu moaca ei :)

Va ziceam eu ca eram toata ziua pe telefoane cu ministerul (si toata ziua pe la minister, nu?). Ei, am schimbat niste ministri, eu mi-i amintesc bine pe Miclea si Hirdau (vezi poza), dar mi-l amintesc mai bine pe secretarul de stat Miron Constantinescu, pe care stiam ca trebuie sa-l bat la cap; asta era misiunea mea.

Si cand sa fi fost oare facuta poza asta minunata cu Nedelea si Marincea la Ceamurlia, unde... unde a fost povestea gripa aviara? Va spuneam eu ca faceam de toate in perioada de inceput, nu? Ei, Nedelea s-a dus frumusel la Ceamurlia sa relateze despre gripa aviara, cu tot cu Marincea, s-au imbibat cu aerul satului, Nedelea a respirat o zi intreaga in gatul de la pulover, erau cat p-aci sa ramana in sat, ca se instituise carantina, au fugit prin porumb, pe nu stiu unde, in nu stiu ce punct, unde-i astepta soferul. Si au plecat. Nedelea, poate vrei sa completezi? :)) Marincea? Ca nu vreau sa dezinformez opinia publica :))

Mai tarziu, adica prin 2006, deja, alte poze, de la o duminica de Florii petrecuta in redactie. In open-space-ul de care va povesteam, in care era intotdeauna un semiintuneric de pestera (zona aia nu era pregatita sa fie redactie, era zona de petreceri; si, cand eram eu in practica, in 2001, acolo se juca ping-pong :), trupa de la Invamant era permanent sub supravegherea lui Chelemen. Care avea un birou in toata regula si care mai deschidea usa din cand in cand, sa vada ce mai facem. In fine, era ok, eu imi amintesc cu drag de perioada aia; desi aveam sedinte peste sedinte si scriam texte peste texte; eu cu universitarul, Nedelea cu preuniversitarul. Si desi erau zile intregi, seri, de fapt, in care eu si Nedelea ne promiteam una alteia ca plecam cat om vedea cu ochii si-l lasam balta pe Eugen :) N-am plecat :) Eugene, vrei sa completezi si tu ceva?

(a se vedea in poza de mai jos usa pe care iesea Eugen sa ne verifice :))

Si uite inca o poza cu mine si cu tonele mele de dosare, la masa mea din Casa Presei - asta mi-a facut-o Vali Popescu, imi amintesc; alte informatii despre ea nu mai am :) Ah, ba da, e din martie 2006.

Tot in Casa Presei eram, cred, atunci cand am fost in cea mai tare delegatie ever; la Monte-Carlo. La lansarea unui program al Consiliului Europei - dar despre asta va mai povestesc eu. Ca a fost memorabila; era prima mea iesire din tara, primul meu zbor cu avionul; si trebuia sa si schimb avionul la Munchen :) De coma.

Dupa aia, la un moment dat, nu mai stiu cand, dupa niste sedinte si niste schimbari la nivel de conducere (care au inceput prin octombrie-noiembrie 2006), ne-am mutat din Casa Presei (asta cred ca prin 2007). Ne-am dus chiriasi undeva prin Fabrica de Glucoza. Capatul pamantului, asa ni se parea. Acum nu mi se mai pare. Dar asta dupa ce au trecut ierni si veri peste mine, ierni cu nameti, cu facut carare in zapada, si veri teribile, naucitoare, cu traversat un minunat platou intiiiiiins si mustind a uleiuri de motor (fusese o fabrica aici); traversarea asta, pe platoul cu pricina, pana la sediul nostru, cu soarele in cap, mi se parea criminala; mergeam cu tramvaiul pana la Mobexpert, pe o ruta ocolitoare adica, numa' sa nu mai vad si sa nu mai miros platoul cimentuit si uleios.

Dupa aia, pe platoul cu pricina s-a injghebat un santier, imprejmuit cu garduri din tabla, evident; partea proasta era ca budele muncitorilor erau chiar langa gard; gardul pe langa care treceam noi in drum spre lucru. Not funny at all. In fine. A trecut. Acum e ok. Si in sediul cu pricina nu mai suntem chiriasi, ci ocupanti de drept.

Asa ca vin niste poze din sediul in care ne petrecem si acum zilele, poze super alandala (ca n-am stiut sa imortalizez momentele importante din viata redactiei).

Asta e din martie 2007, cand eram in sectia Reportaj; alaturi e colegul Sergiu, zis si Peste, de la Sport; peste drum de mine, in diagonala, e Dan Gheorghe. Asta e primul loc pe care l-am ocupat in redactia noua.

Si asta cam tot de-atunci.

Si asta cam tot de-atunci, ma rog, de pe parcursul anului 2007, cat a functionat sectia Reportaj.

Mai tarziu am ajuns la Social; nu fara sa comentez; se desfiintase Reportajul. Si dupa o perioada in care mi-am pastrat locusorul bun si biroul, cumva mai izolat de restul lumii, s-a decis ca sunt prea departe de sectia din care fac parte si m-au mutat, impotriva vointei mele :), in centrul redactiei, cu galagie mai multa si cu plasme in cap. Ei, m-am acomodat; si fetele de la Social mi-au fost foarte dragi. Uite aici poze de prin redactie, si cu Dana, Alina, Mirela de la Social, dar si cu Diana de la Corespondenti, dar si cu Ioana de la Cultura...

Dar si sectia Cultura mi-era foarte draga (chiar am militat la un moment dat pentru mutarea mea in ea :), dupa desfiintarea Reportajului); "culturistii" imi sunt si acum foarte dragi, asa ca ne-am tras si oficial in poza (poza de fotbalisti cu mainile stim nou unde) la studioul foto pe care-l poseda la un moment dat trustul; acum nu mai stiu ce e in camera cu pricina.

Incheiem apoteotic cu niste poze de la o petrecere, din decembrie 2008 (cred)...

Ba nu, iata-ma si la o alta petrecere cu turta dulce (mama, si ce foame imi era si colo nu era decat turta dulce), la Sala Palatului, ceva cu Stefan Banica jr.

Ha, n-am incheiat; acum incheiem postul asta interminabil cu poze de pe la micile-marile evenimente din vietile noastre, ale celor care am devenit buni, foarte buni prieteni la Adevarul.

Evident, povestea va continua. Voi credeti ca sase ani (and still counting...) sunt usor de rezumat? :))

Florii cu lene si alene

2011-04-18T19:53:00.004+03:00

Duminica, la Muzeul Satului, a fost cald si bine si simpatic - a se vedea in fotografiile de mai sus si de mai jos :).